« 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 »

Toţi episcopii au zis: „Dacă vreun presbiter ar fi osândit pentru purtarea lui, unul ca acesta are datoria să vestească pe episcopii din vecinătate, ca aceştia ascultând lucrul şi prin ei să se împace cu episcopul său. Iar de nu ar face aceasta, ci ceea ce să nu fie, cu mândrie îngâmfându-se, s-ar despărţi pe sine de comuniunea cu episcopul său, şi făcând schismă împreună cu oarecare, ar aduce lui Dumnezeu cele sfinte, unul ca acela să se socotească anatema şi să piardă locul său; băgându-se de seamă ca nu cumva să aibă pâră dreaptă împotriva episcopului.

Episcopul Felix zise: „Potrivit celor hotărâte la sinoadele din vechime, propun ca, dacă vreun episcop (ceea ce să nu se întâmple) ar cădea în vreo învinovăţire şi apar multe piedici încât nu se pot aduna mai mulţi, atunci pentru ca cel învinovăţit să nu rămână sub acuză, să se audieze de 12 episcopi, iar presbiterul de şase episcopi şi de al său, şi diaconul de trei”.

Episcopul Aureliu zise: „Ce zice sfinţia voastră despre acestea?” Toţi episcopii au răspuns: „Trebuie să ţinem hotărârile date de noi, ca nu cumva primaţii vreunei eparhii oarecare din nechibzuinţă să rămână neglijaţi. Deci adunându-se mulţi episcopi să hirotonească pe episcop. Iar de va fi nevoie, trei episcopi, din oricare loc ar fi, vor hirotoni pe episcop cu porunca primatului. Şi dacă vreunul s-ar împotrivi întru ceva mărturisirii sau iscăliturii sale, acela se va lipsi pe sine însuşi de cinste”.

Aşijderea s-a hotărât ca din Tripolitania, din cauza sărăciei provinciei, să vină un episcop în delegaţie şi ca presbiterul de acolo să se judece de 5 episcopi, diaconul de 3, precum s-a spus mai sus, fireşte sub preşedenţia episcopului lui propriu.

De asemenea, s-a hotărât ca oricare dintre episcopi sau presbiteri, sau diaconi, sau clerici, împotriva căruia s-a ridicat în Biserică vreo pricină criminală ori civilă, dacă, refuzând judecătoria bisericească, ar voi să se disculpe în faţa judecătoriilor lumeşti, chiar de s-ar pronunţa sentinţa în favoarea lui, totuşi să piardă locul său; şi aceasta la cele criminale, iar în cele civile, va pierde cele ce a câştigat prin proces, de va vrea să-şi ţină locul său; şi acesta încă se hotărăşte ca, dacă de la oarecari judecători bisericeşti s-ar face apel la alţi judecători bisericeşti cu putere mai mare, întru nimic să nu-i vatăme pe cei ce a căror sentinţă se anulează, dacă nu se poate dovedi că au judecat din duşmănie, sau din patimă, sau că prin vreun dar s-au mituit; iar dacă prin învoirea părţilor se vor alege judecători, deşi ar fi mai puţini decât cei rânduiţi, să nu fie îngăduit a apela. Iar ca copiii iereilor nici să meargă la spectacole lumeşti, nici să le privească, aceasta totdeauna s-a oprit încă şi tuturor creştinilor, pentru ca să se ţină departe de acelea şi să nu meargă unde sunt (se aud) vorbe de hulă.

Aşijderea se hotărăşte ca episcopii, presbiterii şi diaconii să nu se facă arendaşi sau administratori, nici să-şi agonisească hrana din vreun lucru ruşinos sau necinstit; căci sunt datori a avea în vedere cele scrise: „Nimeni, ostaş fiind lui Dumnezeu, se încurcă pe sine în lucruri lumeşti” [2 Tim 2, 4].
Apoi citeţii, ajungând la vârsta juneţii, să fie siliţi sau a se căsători, sau a face făgăduinţă de înfrânare.
Asemenea s-a hotărât ca clericul, dacă împrumută bani, să primească banii săi înapoi, iar dacă va împrumuta, sub altă formă, să primească cât a dat.
Şi diaconii să nu se hirotonească înainte de 25 ani.
Dar nici citeţii să nu se închine către popor.

S-a hotărât ca Mauritania Sitifensis, precum a cerut, să aibă propriul său primat, deosebit de primatul provinciei Numidia, de la care din sinod s-a despărţit. Aşadar, cu înţelegerea tuturor primaţilor din Africa şi cu a tuturor episcopilor, pentru depărtarea prea mare i s-a admis.

Aşijderea s-a hotărât ca, hirotonindu-se episcopul ori clericul, cei ce-i hirotonesc mai înainte să le pună în urechi cele hotărâte de sinoade, ca nu cumva lucrând împotriva hotărârilor sinodului să se căiască.
Tot aşa s-a hotărât să nu se dea Euharistia trupurilor celor morţi. Căci s-a scris: „Luaţi, mâncaţi”; dar trupurile morţilor nu pot nici a lua, nici a mânca, şi ca presbiterii să nu boteze din neştiinţă pe cei ce au murit deja.
Drept aceea să se întărească în acest sinod ca, potrivit celor hotărâte la Niceea, să se convoace în fiecare an pentru pricinile bisericeşti, care de multe ori se întârzie spre pieirea poporului, la care sinod toţi cei ce ţin primele scaune ale eparhiilor să trimită din sinoadele lor episcopi reprezentanţi pe doi sau şi pe câţi vor alege, pentru ca sinodul întrunit să poată avea deplină autoritate.

Episcopul Aureliu zise: „Dacă vreunul dintre episcopi este pârât, acuzatorul trebuie să înainteze pâra la (episcopii) cei ce sunt în fruntea provinciei lui şi cel ce este pârât nici de la comuniune să nu se lipsească, fără numai dacă, chemat fiind prin scrisori spre a da răspuns la judeţul celor aleşi a-l judeca, nicidecum nu s-ar prezenta la ziua hotărâtă, adică în termen de o lună de la ziua în care s-ar dovedi că a primit scrisorile. Dacă ar arăta însă el oarecare pricini adevărate şi constrângătoare, care îl împiedică de a se înfăţişa spre a răspunde împotriva celor ce s-au adus contra lui drept acuze, să aibă putinţa de dezvinovăţire în cuprinsul altei luni; dar după a doua lună să nu mai fie în comuniune până ce nu se va dovedi curat. Iar dacă nu va voi să se prezinte în faţa sinodului anual general, ca măcar acolo să se rezolve cauza lui, se va judeca că el însuşi a rostit împotriva sa hotărâre de osândire. Şi pe timpul în care este afară de comuniune să nu se împărtăşească nici în biserica sa, nici în parohie. Dar pârâşul lui, dacă nicicând nu a absentat în zilele în care s-a dezbătut afacerea, nicidecum să nu se lipsească de comuniune; dacă însă pârâşul ar lipsi ascunzându-se, atunci, reintegrându-se episcopul în comuniune, pârâşul însuşi se va lepăda de comuniune, dar aşa ca să nu i se ia lui putinţa susţinerii acuzării, de ar putea dovedi că la termen a absentat nu pentru că nu a voit, ci pentru că nu a putut să se prezinte; căci este clar că, introdusă fiind acţiunea înaintea judecăţii episcopilor, dacă pârâşul s-a prihănit, atunci nu se va primi la acuzare, decât numai dacă ar vrea să acţioneze pentru afacerea sa proprie, nicidecum însă pentru cele bisericeşti”.

Dacă se vor pârî presbiterii sau diaconii, completându-se mai înainte numărul legal al episcopilor aleşi, din locurile învecinate, pe care i-ar cere cei pârâţi, adică şase la cauza presbiterului şi trei la cea a diaconului, împreună cu aceştia şi episcopul propriu al celor pârâţi va cerceta pricinile lor, păstrându-se între acuzatori şi pârâţi aceeaşi rânduială a zilelor, a termenilor, a cercetărilor şi a persoanelor; iar cauzele celorlalţi clerici le va cerceta şi soluţiona şi singur episcopul locului.

« 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 »


->