Ce este dragostea creştină?

Dragostea creştină este puterea dumnezeiască revărsată prin Sfânta Taină a Botezului în sufletul creştinului, prin care acesta are năzuinţa adâncă şi curată către Dumnezeu, bunul său cel mai înalt, doreşte din toate puterile sufletului unirea cu El şi are voinţa hotărâtă de a împlini voia Lui atotsfântă, jertfind, în caz de nevoie, orice bun pământesc.

Dragostea creştină este de la Dumnezeu (1 In 4, 7) şi este dată omului în dar, precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul cel Sfânt Care ni s-a dat” (Rm 5, 5).

Dragostea este cea mai mare virtute, am putea spune chiar izvorul şi sufletul tuturor virtuţilor creştine, fiindcă toate celelalte virtuţi trăiesc cu adevărat şi rodesc binefăcător în viaţa creştinului numai când sunt luminate şi încălzite de dogoarea arzătoare a dragostei. Adevărul acesta îl arată atât de minunat Sfântul Apostol Pavel în acel pe drept numit „imn al dragostei creştine”, pe care-l găsim în capitolul al 13-lea din Epistola I-a către Corinteni:

De-aş grăi în limbile oamenilor şi-ale îngerilor, dar dacă n-am iubire făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. Şi de-aş avea darul profeţiei şi de-aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa şi de-aş avea credinţa toată să pot muta şi munţii, dar dacă n-am iubire, nimic nu sunt. Şi toate averile mele de le-aş împărţi şi trupul meu de mi l-aş da să-l ardă, dar dacă n-am iubire, nimic nu-mi foloseşte. (...) Şi-acum rămân: credinţa, nădejdea, iubirea, acestea trei; dar cea mai mare dintre ele este iubirea” (1 Co 13, 1-3, 13).

Deci dragostea este mai presus de toată ştiinţa şi cunoştinţa, este mai mare chiar decât celelalte două virtuţi teologice: credinţa şi nădejdea.

Fără puterea dragostei, credinţa slăbeşte, căci credinţa este „lucrătoare prin iubire” (Ga 5, 6), iar nădejdea se ofileşte şi scade mereu.