Care sunt însuşirile dragostei către aproapele?

Dragostea către aproapele, ca virtute creştină trebuie să fie:

1) Sfântă, ceea ce înseamnă că ea trebuie să decurgă din dragostea către Dumnezeu, care este Tatăl Ceresc al tuturor. „Iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că iubirea este de la Dumnezeu, şi tot cel ce iubeşte este născut din Dumnezeu şi-L cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire” (1In 4, 7-8).

2) Sfinţitoare, adică având purtare de grijă pentru mântuirea aproapelui.

3) Din inimă curată, „din toată inima cu ardoare iubiţi-vă unul pe altul” (1 Ptr 1, 22).

4) Lucrătoare şi jertfelnică, adică arătându-se prin fapte. „Să nu iubim cu vorba, nici cu vorbirea, ci-n faptă şi-n adevăr” (1 In 3, 18).

Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana zilnică şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!, dar fără să le dea cele trebuincioase trupului, care-ar fi folosul?” (Iac 2, 15-16).

5) Universală, adică să cuprindă pe toţi oamenii, fiindcă precum s-a spus, toţi sunt fiii lui Dumnezeu şi Domnul nostru Iisus Hristos nu îndepărtează pe nimeni de la dragostea Sa.

Desigur, dragostea trebuie să se arate mai întâi faţă de cei cu care Dumnezeu ne-a pus în legătură mai strânsă, de rudenie sau de prietenie. Totuşi, ea nu trebuie să înceteze de a fi atotcuprinzătoare.