Pentru avva Marcel (apoftegma 1):

Povestit-a nouă avva Theona despre avva Marcel, că: „Acest stareţ Marcel era în părţile Libiei şi trăia sub poalele unui munte, aproape de o cetate mare, într-o peşteră oarecare. Şi era acest părinte foarte blând, milostiv şi cucernic, cinstit şi înţelept. Şi acei oameni toţi aveau mare credinţă şi dragoste către dânsul şi ascultau toţi şi primeau învăţăturile lui. Aşa a trăit în acea peşteră şaizeci de ani şi multe scârbe şi supărări a răbdat de la draci, precum singur i-a spus lui, cu fel de fel de meşteşuguri şi chipuri groaznice năvălind asupra sa, vrând să-l izgonească din acel loc, din acea peşteră şi să-l smintească de la tăcerea şi rânduiala lui cea cu bună linişte. Însă el acele supărări şi scârbe toate prea lesne le suferea şi le răbda. Iar mai pe urmă văzând vrăjmaşul diavol că nu mai are ce să-i mai facă, să-l izgonească el de la acel loc, (că nu-l mai putea suferi), a făcut aceasta: s-a închipuit în chipul stareţului şi a început a întâmpina femeile şi fetele acelor oameni seara şi dimineaţa şi le vorbea lor cuvinte necuvioase şi le îndemna ca să curvească cu dânsul, adeverindu-le lor că nu este nici un păcat acest lucru, pentru curvia în taină. Aceasta făcea diavolul nu o dată sau de două ori, ci de multe ori. Unde vedea o femeie singură îndată se închipuia în chipul stareţului şi mergând la dânsa îi vorbea cuvinte necuvioase, iar femeile spuneau bărbaţilor lor. Şi s-a auzit acest lucru şi s-a vestit tuturor oamenilor. Atunci s-au adunat toţi la biserică şi au chemat pe toate femeile cărora le grăise acele cuvinte necuvioase. Şi le-au întrebat pe ele ca să spună drept, dacă este adevărat pentru acel stareţ, sau îl năpăstuiesc pe el. Iar ele, fiind mai multe de douăzeci, toate mărturiseau zicând: «Nu numai o dată, ci de mai multe ori, care unde ne apucă pe câte una, ne sileşte pe noi spre păcat cu dânsul şi ne trage fără ruşine, zicând că nu este păcat curvia în taină». Acestea auzindu-le soborul bisericii şi nepricepând că este meşteşugul diavolului, au trimis la dânsul pe nişte tineri tirani, nemilostivi, poruncindu-le lor să-l scoată din peşteră şi cu bătaie şi cu necinste să-l izgonească de acolo. Mergând acei tineri nemilostivi şi cu mare mânie intrând fără de veste la dânsul în peşteră, îndată l-au apucat unii de barbă, alţii de pletele capului, alţii bătându-l cu beţe pe spate ca pe un dobitoc, l-au scos afară din peşteră. Şi aşa l-au tras tăvălindu-l la pământ şi tot bătându-l fără milostivire, până l-au tras la un drum şi aşa l-au lăsat în mijlocul drumului, ca pe un mort şi s-au dus. Şi trecând nişte drumeţi pe acel drum, l-au găsit în mijlocul drumului, rănit peste tot trupul, zăcând în baltă de sânge, abia viu. Şi stând ei şi minunându-se, au început a-l întreba, să le spună lor, ce i s-a întâmplat. Iar el, numai de abia putând vorbi, i-a rugat să-l ridice şi să-l ducă în peştera lui; şi ridicându-l l-au dus pe el în peşteră. Aşa lăsându-l, s-au dus pe drumul lor. Iar oamenii din cetate înţelegând că iar s-a întors în peşteră, mulţi dintr-înşii au mers la dânsul şi-l dosădeau şi-l ocărau. Iar el, răbdându-le lor toate, mulţumea lui Dumnezeu. Şi a mai trăit acolo, într-acea peşteră optsprezece luni de toţi fiind dosădit pururea ocărât şi batjocorit. El cu bucurie toate le răbda şi se ruga lui Dumnezeu pentru dânşii, ca să li se ierte păcatul acesta, căci ei nu ştiu ce fac şi să se mântuiască sufletele lor. Iar Domnul Dumnezeu n-a lăsat până în sfârşit această batjocură diavolească şi ocară asupra păcatului său, ci a descoperit unuia din oamenii cei mai cinstiţi aceasta, cum că a fost meşteşugul şi nălucirea diavolească asupra stareţului şi cum că însuşi diavolul s-a închipuit în chipul stareţului şi se arăta şi vorbea cu femeile vorbele sale. Iar stareţul nimic de aceasta nu ştia, ci şezând în peştera sa, se ruga lui Dumnezeu după obiceiul său, pentru această cetate şi pentru toată lumea. Şi au început şi acei tineri care îl munciseră pe stareţ, a se îndrăci groaznic, făcând spume la gură şi ţipând spuneau nevinovăţia stareţului. Asemenea şi femeile acelea cu care vorbise diavolul în chipul stareţului, toate s-au îndrăcit. Şi s-au spăimântat foarte toţi oamenii şi au cunoscut toţi că n-a fost vinovat stareţul, ci însuşi diavolul a lucrat acel rău asupra stareţului. Şi s-au căit toţi foarte, pentru că au crezut nălucirilor diavolului şi pedepsind şi defăimând pe stareţul, au greşit lui Dumnezeu. Şi aşa, sculându-se toţi împreună cu femeile şi copiii lor, au ieşit din cetate şi au mers la peştera stareţului ca să-şi ceară toţi iertare de greşeala cu care au greşit lui, nefiind vinovat. Iar el văzându-i de departe, oaste mare venind, a cunoscut cine sunt şi vin la dânsul, căci ştia că s-au înştiinţat de nevinovăţia lui şi ştia şi pentru ce vin cu toţii la dânsul. Şi ieşind din peştera sa, a fugit la munte şi a trecut la muntele Nitriei şi găsind acolo o peşteră, foarte i-a plăcut şi s-a aşezat într-însa. Şi îmi zicea mie, spune avva Teona: «Când va vrea cineva să se deosebească cu viaţa de gâlcevile lumii, să meargă să se aşeze la un loc liniştit, fără gâlceavă şi cu tăcere. Unul ca acesta de voieşte să nu-i găsească diavolul prepusuri ca acesta asupra mea, se cade lui să nu se aşeze la loc aproape de cetate sau de sate, ci să fie departe de locuinţa mirenească şi aşa va fi odihnit»”.


->