Postul foloseşte şi sufletului şi trupului, pentru că întăreşte trupul, uşurează şi curăţeşte sufletul. Păstrează sănătatea trupului şi dă aripi sufletului. De aceea, Legea Veche îl recomandă şi îl impune de atâtea ori (Iş 34, 28; Dt 9, 9; 18; Jd 20, 26; 1 Rg 7, 6; Is 58; Ioil 2, 15). „Nu fi nesăţios întru toată desfătarea şi nu te apleca la mâncăruri multe. Că în mâncărurile cele multe va fi durere şi nesaţiul va veni până la îngreţoşare. Pentru nesaţiu, mulţi au pierit; iar cel înfrânat îşi va înmulţi viaţa”, zice Înţeleptul Isus, fiul lui Sirah (37, 32-34). Mântuitorul Însuşi a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în pustie, înainte de a începe propovăduirea Evangheliei (Mt 4, 2; Lc 4, 2). El ne învaţă cum să postim (Mt 6, 16-18) şi ne spune că diavolul nu poate fi izgonit decât cu post şi rugăciune (Mt 17, 21; Mc 9, 29). Posteau, de asemenea, Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor (FA 13, 2, 3; 2 Co 6, 5); ei au şi rânduit postul pentru toţi creştinii[1]. Sfinţii Părinţi laudă şi recomandă postul cu stăruinţă. Iată ce spune, de pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur: „Postul potoleşte zburdălnicia trupului, înfrânează poftele cele nesăturate, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi îl uşurează”[2].
[1] Sfântul Simeon al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 54, p. 327.
[2] Aşezămintele Sfinţilor Apostoli, cart. V, cap. 13.