Despre credința
cea adevărată...![1]
...intrând într’un sat, L‑au întâmpinat zece bărbaţi leproşi care au stat departe. Şi ei şi‑au ridicat glasul, zicând: „Iisuse, Învăţătorule, miluieşte‑ne!” Şi văzându‑i, El le‑a zis: „Mergeţi şi arătaţi‑vă preoţilor”. Şi a fost că’n timp ce ei mergeau, s’au curăţit. Iar unul din ei, văzând că s’a vindecat, s’a întors slăvindu‑L cu glas mare pe Dumnezeu. Şi a căzut la picioarele Lui, cu faţa la pământ, mulţumindu‑I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând Iisus, a zis: „Oare nu zece s’au curăţit? Cei nouă unde sunt? Nu s’a găsit să se întoarcă să‑I dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care e de alt neam?” Şi i‑a zis: „Scoală‑te şi du‑te; credinţa ta te‑a mântuit”.
(Luca 17, 12‑19)
Undeva, cândva, un om oarecare avea următoarea conștiință: „Dumnezeu mă iubeşte, eu Îl iubesc, nu mi se întâmplă nici un rău”. Şi se spune că la capătul satului exista un baraj foarte mare, iar, într‑un an, au venit ploi foarte mari şi a început apa din baraj să iasă afară şi să inunde satul. Mai mult, se părea că barajul nu mai prezintă rezistenţă şi atunci oamenii au început să plece din sat, fiecare cu ce putea, cu ce aveau mai scump, în căruţe, în maşini... Şi au venit copiii acestui bătrân cu căruţa, l‑au rugat să‑şi ia şi el ce are de trebuinţă şi ce este mai de preţ din casa lui şi să plece, că iată barajul se va sparge şi satul va fi inundat cu totul. Însă bătrânul, care spunea întotdeauna: „Dumnezeu mă iubeşte pe mine, eu Îl iubesc pe Dumnezeu, mie nu mi se întâmplă nici un rău”, n‑a vrut să plece. Au plecat copiii, l‑au lăsat pe bătrân acolo, deşi n‑ar fi vrut, şi au mai trecut câteva zile, apa a mai crescut pentru că ploile nu s‑au oprit şi au venit autorităţile cu un camion şi au evacuat şi pe cei care mai rămăseseră, însă bătrânul nu s‑a înduplecat. A plecat toată lumea din sat, s‑a spart barajul, s‑a inundat tot satul şi bătrânul s‑a urcat pe acoperiş. Atunci a venit un elicopter, i s‑a aruncat scara şi i s‑a strigat să se urce; el le‑a răspuns: „Dumnezeu mă iubeşte, eu Îl iubesc pe Dumnezeu, mie nu mi se întâmplă nici un rău”. Şi spune istorioara noastră că s‑a inundat tot satul, bătrânul a căzut în apă şi s‑a înecat, a murit, şi a ajuns în cer, înaintea lui Dumnezeu, foarte furios: „Doamne, eu toată viaţa m‑am rugat şi am avut credinţa că Tu mă iubeşti pe mine pentru că şi eu Te‑am iubit pe Tine şi că n‑ai să mă laşi, şi ai să mă ajuţi când am nevoie şi că Tu vei întinde mâna Ta şi mă vei scăpa din toate suferinţele şi necazurile care le voi avea în lume!” Şi i‑a răspuns Dumnezeu: „Da, fiule, aşa este, M‑ai iubit pe Mine, te‑am iubit pe tine, dar să ştii că atunci când au venit copiii tăi cu căruţa şi te‑au rugat să pleci cu ei, Eu ţi‑am întins mâna şi n‑ai vrut să vii; când am trimis camionul, tot Eu am fost Cel care le‑am dat în gând să vină după tine şi să te ia şi tu n‑ai vrut; apoi ţi‑am trimis elicopter şi ţi‑am întins scara, mâna Mea, şi nici atunci n‑ai vrut să vii la Mine”.
Istorioara vrea să ne spună că Dumnezeu lucrează prin oameni, prin fiecare dintre noi; că El ne‑a poruncit să ne iubim și să ne ajutăm unii pe alţii; că Dumnezeu, în fiecare clipă, prin orice întâmplare, care ni se pare nouă întâmplătoare, şi nu este, pentru că totul se petrece conform planului dumnezeiesc, este o mână întinsă pentru a ne întoarce la El, pentru a deveni mai buni, mai răbdători, mai iubitori. Tot El ne‑a lăsat să ne adunăm, duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare, în Casa Lui, la Biserica Lui. De ce? Ca să ne aducă aminte că El este Cel care ne ajută, Cel care ne mântuieşte prin lucrarea Bisericii, prin slujirea preoţilor, cu ajutorul Sfintelor Taine și prin rugăciunile de obște.
Sfânta Evanghelie de astăzi amintește că trecând Iisus printr‑un sat, s‑au apropiat de El zece leproşi, care auziseră de faima Lui de vindecător al celor bolnavi, strigând: „Iisuse, fie‑ţi milă de noi!”. Mântuitorul Hristos nu i‑a întrebat nici dacă cred, cum a făcut‑o altă dată, nu i‑a pus la încercare, ci i‑a trimis: „Duceţi‑vă şi arătaţi‑vă preoţilor!”.
În acele vremuri, preoţii erau cei care constatau că eşti bolnav de lepră, şi tot ei erau cei care dădeau certificat de sănătate dacă aceştia, prin oarecare minune, se vindecau. Lepra, pe vremea aceea, măcina mulţime multă de popor pentru că nu era tratament, nici medicamente, până astăzi. Mai mult, era considerată contagioasă. De aceea, leproșii erau izolaţi la marginea cetăţii şi nimeni nu avea voie să se ducă la ei, decât de departe să se lase, din milă, o bucată de pâine sau o vadră cu apă.
I‑a trimis, deci, să se arate preoţilor. Şi mergând pe drum spre templu, ne spune Sfânta Scriptură, aceştia s‑au vindecat. Unul dintre ei nu s‑a mai dus la preoţi, ci s‑a întors înapoi şi a căzut la picioarele Mântuitorului, I s‑a închinat şi I‑a mulţumit. Ceilalţi nouă s‑au dus la preoţi, ca să le dea certificat de sănătate, şi, probabil, şi‑au exprimat și împărtășit bucuria vindecării celor dragi ai lor, părinţi, fraţi, rudenii, prieteni, dar nu s‑au gândit să se întoarcă la Cel care i‑a vindecat, la Iisus Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre. Astfel, Hristos va spune: Oare nu zece aţi fost cei care aţi fost bolnavi? Unde sunt cei nouă? Numai unul s‑a întors înapoi şi acesta, care este de alt neam?, iar către cel vindecat: „Du‑te, credinţa ta te‑a mântuit!”.
Sigur că nu este aproape nimic de tâlcuit din această pericopă evanghelică. Cu toţii ne dăm seama de nerecunoștința celor nouă care nu s‑au întors la Hristos să‑I mulţumească; n‑au avut virtutea recunoştinţei faţă de Dumnezeu şi faţă de Cel care i‑a vindecat. Dar Hristos – şi aici vreau să mă opresc astăzi, în cuvântul de învăţătură – i‑a spus celui recunoscător: „Du‑te, credinţa ta te‑a mântuit!”.
Să ne întoarcem la noi şi să ne gândim fiecare, ce credinţă avem? Avem credinţă, încât să fim încredințați, că orice vom cere de la Hristos – pentru că El ne spune în Sfânta Scriptură: „Cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide!” – într‑adevăr primim? Nu ştiu dacă în inimile şi în sufletele noastre nu încape atunci îndoiala şi simţim şi spunem că Dumnezeu nu ne ajută, poate că suntem păcătoşi sau nu ne aude. De cele mai multe ori ne supărăm pe Dumnezeu pentru că nu este prompt, nu intervine atunci când vrem noi să ne ajute. Mai mult ne verificăm credinţa şi pe Dumnezeu, existența Lui, cerând semne și minuni, care nu ne sunt de trebuinţă...?! Dacă există un om bolnav în sat sau un om care nu are pe nimeni şi nu are ce să mănânce, trebuie să vină Dumnezeu din cer şi să‑l ajute? Cu aceasta am început, este cine să‑l ajute...! Sunt oamenii care au, prin care Dumnezeu lucrează, la care Dumnezeu le‑a dat sănătate, belşug, înţelepciune, mâini, picioare, ochi ca să vadă...! Câţi nu le au...?! Noi ne bucurăm de ele, dar nu ne gândim că le avem şi nu Îi mulţumim lui Dumnezeu! Şi atunci, credinţa noastră nu merge pe calea cea bună, eu‑l devine dumnezeul nostru, pentru că ne gândim numai la noi, suntem egoişti, le vedem numai pe ale noastre şi pe cele de lângă noi nu; suferinţa, necazul şi boala din preajmă nu le mai vedem. Se observă acest lucru prin răutatea care este în lume şi v‑am spus, atunci când ne‑am mai văzut, că nu se mai iubesc părinţii cu copiii şi copiii cu părinţii, fraţii între fraţi, rudenii între rudenii. Şi atunci credinţa noastră într‑adevăr poate fi arătată cu degetul de ceilalţi care spun: uite cum sunt ortodocşii...! Deşi suntem creştini, avem o credinţă mântuitoare, strămoşească şi veche de 2000 de ani, suntem creştini cu numele. Ne este greu să postim, să ne rugăm, să mergem la biserică, întotdeauna spunem că nu putem, nu avem timp să mergem la biserică și nu pot, sunt bolnav, nu pot să postesc, sunt bolnav, mi‑e rău; muncesc şi nu am timp să mă rog, nu pot să mă rog, gândurile îmi fug în altă parte şi nu are rost să mă rog, nu pot...!?
(...) O vorbă românească spune: „să nu dea Dumnezeu omului cât poate duce”! Nu putem să postim? Va îngădui Dumnezeu o boală încât vom posti mai mult decât trebuie! Este greu să postim miercurea şi vinerea, sau posturile de peste an poruncite de Biserică? Nu este numai pentru sufletul nostru, este şi pentru sănătatea trupului nostru! Este greu să mergem la biserică 3 ore pe săptămână, duminica? Într‑o zi sunt 24 de ore, într‑o săptămână 24 x 7; trei ore, duminica, nu putem merge la biserică? Dar câte ore pierdem noi în faţa televizorului sau stând de vorbă, poate bârfind? Trei ore, într‑o săptămână, nu putem să I le dăruim lui Dumnezeu şi sufletului nostru? Sau într‑o zi de 24 de ore, cinci minute, nu o oră!, nu ne putem ruga bunului Dumnezeu? Să zicem un Tatăl nostru şi o Născătoare...? Nu putem? Putem şi mai mult...! Vom putea şi mai mult atunci când Dumnezeu îngăduie asupra casei noastre necazul şi suferinţa; când Dumnezeu îngăduie ca tinerii noştri copii să nu ne asculte! Nu putem să mergem la biserică, nu avem timp? O să ne ia Dumnezeu timpul şi vom muri, iar la sfârşitul vieţii noastre mergem sub pământ, în cimitir, la biserică! Dar, vai de noi!, dacă vom merge nepregătiţi în pământ...! Vai de noi...!
Dragii mei, credinţa noastră strămoşească, ortodoxă, este mântuitoare; este credinţa de care nu trebuie să ne lepădăm; trebuie să ne caracterizeze; să nu fim doar cu numele creştini şi ortodocşi! Este de ajuns atât cât ne‑au arătat alţii cu degetul! Este de ajuns creștinii care au trecut, din inconştienţă, la alte biserici, la alte religii! Este de ajuns! Dacă au trecut, aceasta din cauza păcatelor lor...! Poți să te pocăieşti aici, în biserică; aici este post, rugăciune, spovedanie, Sfânta Împărtăşanie; o avem pe Maica Domnului şi pe sfinţi, ceea ce ei nu au...!
Vă spun cu certitudine, cu credinţă tare: credinţa noastră strămoşească este credinţa cea adevărată şi mai mult, putem mărturisi oricând că ortodoxia este credinţa cea adevărată...! Mărturie peste veacuri stă și minunea venirii Sfintei Lumini, la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, în sâmbăta Paștilor a fiecărui an (...)!
M‑am întâlnit odată cu cineva care mi‑a spus: „Părinte, spune‑mi un lucru: cum poţi mânca dumneata şi să se sature altul; să mă satur eu, de pildă?”. Şi m‑am uitat la el, ce vrea să‑mi spună? M‑am gândit că vrea să mă ispitească, dându‑mi seama imediat că este neoprotestant, și i‑am răspuns: „Ce vrei să mă întrebi? Spune mai clar!” Zice: „Cum vă botezaţi copiii de mici pentru că ei nu pot mărturisi credinţa?”. Pentru că este unul din lucrurile cu care neoprotestanții ne scot ochii...! Atunci i‑am spus: „Să ştii că pot mânca eu şi să te saturi dumneata!”, și am continuat: din Sfânta Scriptură aflăm că Hristos vindecă sluga sutaşului, pentru cine?, pentru credinţa sutaşului! Hristos nici n‑a văzut sluga, i‑a spus sutaşului: „Bine, voi veni în casa ta şi‑l voi tămădui”; iar sutaşul a răspuns: „Doamne, eu nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei mele”; atunci Hristos, minunându‑Se, zice: „Fie ţie după credinţa ta!” şi s‑a tămăduit sluga sutaşului în ceasul acela! Deci, cine a mâncat şi cine s‑a săturat? A mâncat sutaşul şi s‑a săturat sluga! Aduceţi‑vă aminte de femeia canaaneeancă, care striga după Hristos: „Miluieşte‑mă, fiica mea este rău chinuită de un demon!”; iar după un dialog între ei, îl ştiţi cu toţii, l‑aţi auzit din Sfânta Evanghelie, îi zice: „O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie cum voieşti!” şi s‑a tămăduit fiica ei în ceasul acela. Cine a mâncat şi cine s‑a săturat? A mâncat mama şi s‑a săturat fiica. Deci, iată că pentru credinţa naşilor putem boteza copiii noştri!
Şi mai mult, vă spun şi aceste lucruri ca să le ştiţi, să le puteţi combate, deşi nu are rost să stai de vorbă cu aceşti oameni pentru că nu poţi să le schimbi părerea, să‑i întorci de la rătăcirea lor nici atât, nu mai au scăpare, nu poţi să stai de vorbă cu ei. În Sfânta Scriptură, la Faptele Apostolilor, citiţi şi veţi vedea că: s‑a botezat Lidia şi toată casa ei; cine este Lidia şi toată casa ei?, dacă nu o femeie cu copiii ei, în primul rând!; s‑a botezat Corneliu cu toată casa lui; cine era casa lui?, dacă nu soţia, copiii şi eventual slugile, pentru că era sutaş roman!; s‑a botezat temnicerul şi toată casa lui; care era casa lui?, soţia şi copiii lui! (...).
La Cincizecime, la Pogorârea Duhului Sfânt, în urma predicii Sfântului Apostol Petru, s‑au botezat ca la trei mii de suflete: bărbaţi, femei și copii. Aţi văzut femei venind la biserică fără copii?, foarte puţine; acolo erau femei cu tot cu copii! Deci, s‑au botezat bărbaţi, femei şi copii, ca la trei mii de suflete! În practica Bisericii noastre, de la începuturi, de acum 2000 de ani, se vede că oamenii s‑au botezat de prunci, de copii, şi aşa vom boteza până la sfârşitul veacurilor. Cei care se numesc baptişti pe temeiul că se botează cum trebuie, atunci când îşi pot mărturisi credinţa, fals sunt nişte baptişti; noi suntem baptişti, noi ne botezăm după rânduială! Nu ne numim baptişti, pentru că noi suntem creştini şi când spui creştin înseamnă că eşti botezat, nu are rost să te numeşti baptist!
De asemenea, la Cincizecime, la Pogorârea Duhului Sfânt, sărbătoare importantă şi pentru noi, când s‑a întemeiat Biserica noastră, zice că s‑au adunat Apostolii şi a venit ca o suflare de vânt, ca un vuiet, și Duhul Sfânt a coborât în chip de limbi de foc peste ei, aşa spune Sfânta Scriptură în Faptele Apostolilor, capitolul 2, iar Apostolii au început să grăiască în alte limbi, dar pe înţelesul tuturor celor care erau de faţă: evrei, greci, parți, mezi, elamiţi, egipteni, romani; toţi au înţeles predica Sfântului Apostol Petru, pe limba lor! Am fost într‑o casă de penticostali, a celor care se cred creștini ai cincizecimii, dar în momentul când au început să bolborosească, să vorbească în limbi, nu am auzit nici vuiet de vânt, nu am văzut nici chip de limbi de foc pogorându‑se din cer şi nici nu am înţeles nimic! Şi atunci este Pogorârea Duhului Sfânt sau a cărui duh...? Tare mă tem că nu un duh bun! Dar vreau să vă mai spun un lucru: am în faţa mea o carte care se numeşte „Penticostar”. Este o carte ortodoxă; din cartea aceasta, se face slujbă, în Biserică Ortodoxă, de la Paşti până la Cincizecime. Ce înseamnă Cincizecime? Cincizeci de zile! Ce înseamnă penticostar? Cartea care cuprinde slujbele pe șapte săptămâni; de la Paşti până la Cincizecime sunt şapte săptămâni, cincizeci de zile. Şapte săptămâni facem slujbă din cartea aceasta, care se numeşte „Penticostar”. Suntem penticostali sau nu suntem? Suntem! Dar noi nu suntem doar creştini ai Cincizecimii...!? Nu! Sărbătorim şi suntem creștini ai Învierii; sărbătorim şi suntem creștini de ziua a 7‑a; citim și suntem creștini după Evanghelie; ne botezăm în numele Sfintei Treimi și suntem creștini ortodocși!
(...) Să ne cunoaştem credinţa noastră strămoşească, să încercăm să fim practicanţi ai credinţei noastre, să mergem la biserică, să postim și să ne rugăm, să ne spovedim și să ne împărtășim! Avem preoţii noştri, Sfintele Taine, sărbătorile, cum este sărbătoarea Cincizecimii, să nu ne lăsăm înşelați; avem Evanghelia; ziua de odihnă, duminica; penticostar; avem totul...! Dumnezeu ne‑a dat totul şi ne‑a binecuvântat cu strămoși, care acum sunt sub glie, care au apărat credinţa aceasta; cu voievozi care nu au luptat numai pentru ţară, ci şi pentru credinţă!
Să dea bunul Dumnezeu ca, printre noi şi copiii noştri, să se nască viteji, cum au fost cei de pe timpuri, care să lupte şi pentru ţară, dar şi pentru popor şi credinţă. Pentru că vedem – şi sunt sigur că v‑aţi uitat, aţi auzit şi aţi citit – ce se întâmplă în ţară la noi, în Parlament. De ce? Pentru că nu este credinţă, pentru că nu Îl au pe Dumnezeu; şi atâta timp cât nu‑L au pe Dumnezeu, nu va fi bine. Amin!
[1] Predică rostită în Duminica a 29‑a după Rusalii (a celor 10 leproși), în localitatea Tărpiu, jud. Bistriţa‑Năsăud, 18.01.1998.