Pace celor ce vin, Bucurie celor ce rămân, Binecuvântare celor ce pleacă!

Despre rugăciune. Rugăciunea de obşte!

:

Despre rugăciune. Rugăciunea de obşte![1]

În primul rând vreau să vă spun că, slujind Vecernia aici, în Capela militară de la Dej, am simţit linişte în timpul slujbei şi, sigur, în acelaşi timp şi emoţii. Linişte, deoarece rugăciunea îl linişteşte pe om.

Rugăciunea făcută în orice împrejurare, în orice loc şi mai ales în casa lui Dumnezeu aduce omului foarte multă linişte şi aceasta se resimte atât în interior cât şi în cele exterioare. Pentru că însăşi fizionomia omului atunci când se roagă capătă altă înfăţişare. În timpul rugăciunii, omul primeşte harul Sfântului Duh şi, când se roagă, are înfăţişarea omului trecut dincolo, în cealaltă dimensiune, în viaţa veşnică şi trecut chiar prin judecata finală, având trupul acela duhovnicesc de care vorbeşte Sfânta Scriptură şi pe care L‑a avut Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos înviat din morţi. Cam aşa arată omul în împărăţia lui Dumnezeu, cu fizionomia omului care se roagă. V‑am mai spus şi altă dată, dacă v‑aţi putea privi atunci când sunteţi la slujbă sau atunci când reuşiţi să vă rugaţi – nici nu trebuie să vă priviţi, n‑aveţi voie şi nu trebuie să ajungeţi la o părere de sine în ceea ce priveşte starea în care vă găsiţi – cât de frumoși sunteți, în sensul cel mai duhovnicesc.

Şi emoţii, sigur, pentru că vă revăd! Cu unii mă văd săptămânal, cu cei mai mulţi mă văd mai rar, pentru că rar poposesc în această biserică. Mi‑a venit în minte că săptămâna trecută, mergând la biserică, la mânăstire, am întâlnit o familie din Cutca. Erau mama, fiica şi nepotul. Am recunoscut‑o pe bunica, ce venea la Mânăstirea Nicula destul de des, în urmă cu ani de zile. Și mi‑am dat seama, văzând‑o, că nepotul, care era şi subiectul vizitei lor, având probleme cu el, era unul dintre copilaşii pe care eu i‑am botezat. Şi nu‑mi aduceam aminte numele exact, pentru că avea un nume italian, Fabrizio sau Maurizio. În orice caz, le‑am zis că unul din aceste două nume trebuia să fie numele copilului. S‑au mirat! Era Maurizio, într‑adevăr cel pe care îl botezasem şi care acum avea 13 ani. Sufleteşte m‑am bucurat extraordinar de mult pentru că am întâlnit un copil pe care l‑am botezat acum 13 ani şi, nu neapărat îţi dai seama că ai îmbătrânit, dar sunt lucruri de care poţi să te bucuri (...). De aceea, când vă văd pe fiecare şi vă recunosc chipul, mă bucur duhovnicește.

În această seară m‑am gândit să vă pun la suflet un gând, al rugăciunii, pe care l‑am găsit în cartea „Experienţe ascetice” de Ignatie Briancianinov. Este un scriitor rus, care este pomenit în rândul sfinţilor. A fost un episcop din Rusia. Ne spune Sfântul Ignatie: că omul se roagă pentru necazurile prin care trece şi, în general, Dumnezeu nu primeşte imediat rugăciunea aceluia pentru că mai importantă este rugăciunea decât necazul prin care trece! Mai importantă este starea de rugăciune în care se găseşte omul decât necazul prin care trece! Pentru că necazul, ştiţi prea bine din experienţa vieţii, trece, îl depăşim, îl rezolvăm şi dacă nu, în cele din urmă ne obişnuim cu el şi zicem: asta este crucea noastră şi mergem mai departe. Și reușim să ne purtăm crucea dacă rămâne rugăciunea! Și doar atunci rămâne rugăciunea, dacă ne asumăm crucea ce trebuie s‑o purtăm!

Însă omul nu este obişnuit să poarte crucea şi nu poate să se obişnuiască pentru că nu acesta era rostul lui pe acest pământ. Omul n‑a fost făcut de Dumnezeu pe acest pământ să‑i fie greu. Dimpotrivă! Ştiţi prea bine, dacă aţi citit Vechiul Testament, că Dumnezeu i le‑a pus toate la dispoziţie; nu trebuia să facă nici un efort ca să se hrănească, decât că el trebuia în permanenţă să se raporteze la Creator, la Dumnezeu. N‑a fost făcut pentru efort, de aceea, când trebuie să‑l facem, nu suntem dispuşi și ne este greu şi ne pornim greu. Cu atât mai greu, când avem un necaz şi pe care trebuie să‑l purtăm o întreagă viaţă! Este foarte greu de suportat numai gândul că trebuie să porţi o boală în trup până la sfârşitul vieţii. Dar, dacă este în tine această boală şi eşti conştient de ea şi accepți că trebuie s‑o porţi până la sfârşitul vieţii, atunci nici rugăciunea nu se desparte de tine. În permanenţă te rogi. Sigur, te rogi cu prioritate pentru boala pe care o ai şi starea respectivă de rugăciune, care vine în urma bolii sau a suferinţei sau a necazului, fie de scurtă durată sau mai lungă durată, înaintea lui Dumnezeu este bineplăcută. Pentru că rugăciunea este convorbirea directă a omului cu Dumnezeu, întâlnire nemijlocită a omului cu Dumnezeu, o întâlnire faţă către faţă și, chiar dacă noi nu‑L putem vedea pe Dumnezeu, prezenţa Lui o putem resimţi de fiecare dată când ne rugăm. Și lui Dumnezeu Îi place să stea de vorbă cu omul!

De aceea vă îndemn să nu vă întristaţi ori de câte ori aveţi o problemă, o suferinţă, un necaz; asta nu‑nseamnă că nu trebuie să încercaţi să‑l rezolvaţi. Dar dacă ajunge în situaţia de a purta o cruce întreaga lui viaţă, să nu se întristeze. Aceasta este din partea lui Dumnezeu o mare binecuvântare şi Dumnezeu este prezent permanent în viaţa acelui om!

A te ruga înseamnă linişte sau liniștire, mai ales atunci când te rogi în Biserica lui Dumnezeu. Această linişte, trebuie căutată şi găsită, numai în Biserică. Deoarece Biserica este prefigurarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Atunci când ajungi şi intri în biserică şi reuşeşti să te regăseşti în acel spaţiu liturgic, atunci efectiv te regăseşti în locul pe care l‑a pierdut Adam. Te regăseşti în Edenul pierdut, te regăseşti în raiul unde omul trebuia să păstreze armonia pe care Dumnezeu a creat‑o. Ne spune Scriptura: „Și a văzut Dumnezeu toate câte făcuse: și iată că erau foarte frumoase” (Fac. 1, 31). Lucru de care Dumnezeu S‑a bucurat. Dar această foarte frumoasă facere a lui Dumnezeu trebuia „lucrată și păzită de om” (Fac. 2,15) fără efort. Efortul și greutatea sunt consecințele căderii omului...!

În biserică, omul trebuie să lucreze liniştea de care vă vorbeam. Biserica, această lucrare a lui Dumnezeu „foarte frumoasă”, trebuie să fie raiul pe pământ. Prezenţa noastră în biserică este foarte importantă! Dar important este să nu deranjezi pe celălalt de lângă tine, dimpotrivă, să‑l ajuţi să se roage; să aibă într‑adevăr stare de rugăciune, să comunice cu Dumnezeu, să se regăsească în Edenul pierdut! De multe ori, ştiu de la mânăstire şi mai ţin minte şi de când eram pedagog la Seminar, cei care cântau la strană se plângeau că, fiind ocupaţi cu ceea ce aveau de zis şi cu rânduiala care trebuie făcută, nu simţeau că participau efectiv la slujbă. Trebuia să fie atenţi la tipic, trebuia să fie atenţi la ceea ce citesc, la ceea ce cântă şi atunci simţeau că nu erau foarte prezenţi în timpul slujbei. Întotdeauna le răspundeam că este foarte important pentru cântăreţul de la strană, ca şi pentru preotul din Altar, să îi ajute pe ceilalţi din jurul lui să se roage. Dacă strana reuşeşte să cânte sau să citească în aşa fel încât oamenii din jurul ei să se roage, este o lucrare duhovnicească şi ea nu rămâne nerăsplătită din partea lui Dumnezeu. Aici cântaţi cu toţii, un lucru deosebit şi necesar în biserică. Și atunci, tot ceea ce Dumnezeu lucrează pentru întreaga comunitate ca răspuns la rugăciunea comună, lucrează și pentru fiecare în parte, pentru că Dumnezeu vă are în vedere pe fiecare în parte, cu rugăciunea lui, cu felul lui, cu necazul lui, cu problema lui, și inclusiv pe cel ce nu reușește prea mult, dar se străduie, adică inclusiv pe cântăreț! Ordinea şi armonia în biserică este foarte importantă. Scriptura pune accent pe comportamentul omului în biserică şi chiar pe ţinuta vestimentară. Să citiţi în Scriptura Noului Testament, în Faptele Apostolilor şi în Epistolele Pauline, să vedeţi cum trebuie să se comporte omul în biserică. Încă o dată, suma harului şi a darurilor pe care Dumnezeu le revarsă asupra dumneavoastră, a tuturor, este binecuvântare pentru fiecare din cei care contribuie şi participă la această armonie a bisericii. De aceea rugăciunea în comun, care se face numai în biserică, are aşa de mare importanță!

Ne putem ruga şi acasă sau auzim pe alţii spunând că nu trebuie să merg neapărat la biserică, ci mă rog acasă, în intimitate; acolo, la biserică, mă deranjează multe...!? Ştim prea bine lucrurile acestea, le auzim de la puţin credincioşii care nu merg la biserică. Este foarte important ca biserica să fie plină, să fie cât mai mulţi oameni în biserică. Este important să fie toţi membrii familiei la biserică. Să încercăm, nu în stil sectar, să‑i atragem pe oameni să vină la biserică, pe vecini, pe prieteni, pe cunoscuţi să vină şi să se roage împreună cu noi. Dumnezeu împlineşte rugăciunile care se fac în comun mai mult decât rugăciunile care se fac în particular. De altfel, spune Sfânta Scriptură: „Că unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt. 18, 20). Dacă vine Dumnezeu, atunci ce probleme mai sunt? Mai poţi avea probleme? Un copil când se află lângă mama lui, se simte în siguranţă, se simte protejat şi nu mai are nicio grijă. De aceea noi, în biserică, ne simţim şi suntem îndemnaţi, mai ales la Sfânta Liturghie, să ne lipsim de toată grija cea lumească. În biserică efectiv te linişteşti, ajungi să nu mai ai probleme, reconsideri toate problemele care le ai. Şi iată că ce spune Sfântul Ignatie Briancianinov se împlineşte cu adevărat. Atunci când omul se roagă, necazul, suferinţa şi problemele care le are nu mai au importanţă şi de aceea nici Dumnezeu, mai ales la oamenii care se roagă puţin, nu intervine imediat. La oamenii care se roagă puţin, Dumnezeu nu intervine imediat, îi lasă..., să dobândească această stare de rugăciune. Şi o dobândesc pentru că necazurile vin, suferinţele se abat asupra noastră în permanenţă şi oamenii, încet, încet, ajung să vină la biserică, încep să se roage şi în particular, şi în comun, ajung să înţeleagă ceea ce se‑ntâmplă în biserică, să înţeleagă Sfânta Liturghie, încep să se spovedească, să se‑mpărtăşească, să postească, lucruri foarte obişnuite pentru noi, cei care suntem de faţă, dar neobişnuite pentru alţii care nu‑L cunosc pe Dumnezeu aşa cum este El. De aceea vă şi fericesc că sunteţi în această seară în biserică.

Mi‑aduc aminte că fiind aici, la Capelă, sora Elisabeta făcea prescuri, cred că face şi acum, şi, atunci când un credincios cunoscut avea probleme deosebite, rânduiam o zi specială de post, ne adunam mai mulți și săvârșeam Sfânta Liturghie. Se adunau, în general, mai multe femei. Veneam dimineaţa şi făceam Liturghie pentru persoana respectivă ca Dumnezeu să‑i ajute. Și Dumnezeu îi ajuta! Rugăciunea comună împlineşte mai mult, rezolvă problemele.

Vă îndemn să veniţi la biserică, să nu lăsaţi biserică goală. Nu întotdeauna vă întâmplaţi să fiţi aici, se întâmplă să fiţi la parohie sau la mânăstire sau în alte părţi, important e să fiți în biserică în comuniune de rugăciune cu ceilalți. Am auzit astăzi, de pildă, că aţi fost la Soporu de Câmpie, lucru care m‑a bucurat. Poate nu ştiţi, am fost primul stareţ al Mânăstirii Soporu de Câmpie. Astăzi au fost credincioşi de la Dej, în jur de 60, care au participat la Sfânta Liturghie în biserica Mânăstirii Soporu de Câmpie. O legătură duhovnicească teribilă. În timpul Sfintei Liturghii, îi pomenim pe cei care au slujit și s‑au rugat înaintea noastră în locașul respectiv. La slujba Vecerniei cu Litie este o ectenie specială unde toată biserica, toată comunitatea, se roagă pentru cei care slujesc şi au slujit în sfânt locaşul acesta. Preotul zice: „Domnului să ne rugăm!”, dumneavoastră răspundeți: „Doamne miluieşte!”, aceasta înseamnă împreună slujire. Dacă o singură dată ai fost prezent într‑o biserică – şi să nu uitaţi acest aspect – şi te‑ai rugat împreună cu comunitatea respectivă, tu vei rămâne pe veci pomenit în acea biserică; nu numai ca preot, ci şi ca simplu credincios. De aceea excursiile pe care le faceţi pe la mânăstiri sunt binecuvântate. Rugăciunea Bisericii se resimte în viaţa fiecăruia dintre noi, dacă noi suntem oameni ai Bisericii (...).

Iubiții mei! Vin rar în această biserică, o dată, de două ori pe an sau poate în trecere când nu sunteţi aici, dar faptul că există această biserică şi că existaţi pentru mine înseamnă foarte mult. Am fost acum două săptămâni la înmormântarea domnului Bogdan Mircea, la care şi dumneavoastră aţi fost la priveghi, și care locuia în apropierea Capelei Militare şi care venea în fiecare duminică la această biserică. Eu l‑am cunoscut prea puţin, deşi începuse să vină la biserică din ce în ce mai des din perioada în care eu eram încă aici. Am fost la înmormântare. M‑am bucurat duhovniceşte – nu te poţi bucura la o înmormântare, dimpotrivă, am lăcrimat şi eu ca oricare – pentru omul care venea la biserică, pentru că se străduia să fie prezent aici înainte de a începe Sfânta Liturghie. Dar pentru faptul că venea la biserică, el rămâne pe veci pomenit, fie că‑l pomeneşte preotul la proscomidie sau nu. Va rămâne pe veci pomenit în biserică, prin cuvântul acesta: „încă ne rugăm..., pentru cei care slujesc şi au slujit în sfânt locaşul acesta”!

Dumnezeu să vă binecuvinteze! Să vă ajute! Și să vă dăruiască, aşa cum mi‑aţi dăruit dumneavoastră în această seară, bucurie şi linişte. Amin!



[1] Predică rostită în Capela militară „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie”, Dej, în data de 18 noiembrie 2007, la Vecernie.


->