Despre mântuire. Gesturile liturgice!^[1]

Suntem cu toţii prezenţi la Sfânta Liturghie astăzi şi‑n fiecare duminică şi sărbătoare, după putere şi după străduinţa fiecăruia, conştienţi fiind că Sfânta Liturghie, prin excelenţă, este o slujbă de mulţumire adusă lui Dumnezeu, o slujbă de mulţumire pe care o aducem cu toţii laolaltă, iubiţi creştini, pentru binefacerile pe care le‑am primit de la Dumnezeu, atât pentru săptămâna care s‑a încheiat cât și pentru toate binefacerile pe care Dumnezeu le face în viaţa noastră de fiecare clipă, de fiecare zi, de toată viaţa noastră, atât pentru noi cât şi pentru cei dragi ai noştri, atât pentru noi cât pentru întreaga umanitate. Pentru că, aşa cum cunoaştem prea bine din Scriptură: „Dumnezeu revarsă ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi şi răsare soarele şi peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi”. Slujba euharistică a fiecărei Liturghii este o slujbă de aducere‑aminte a jertfei celei sângeroase a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care noi o săvârşim în chip nesângeros, dar este şi o slujbă de recunoştinţă pentru această jertfă!

Atât de bine se potriveşte Evanghelia care s‑a citit astăzi la Sfânta Liturghie, unde se vorbeşte despre tămăduirea celor zece leproşi, pentru că aproape tot ceea ce se spune în Evanghelia de astăzi, a devenit momente, gesturi, cuvinte sau rostiri liturgice. Ne spune Evanghelia că, încă de departe, cei zece bărbaţi leproşi au strigat către Mântuitorul Hristos: „Iisuse, Învăţătorule, miluieşte‑ne!” (Lc. 17, 13), tradus liturgic: „Doamne, miluieşte!”, aşa cum spunem de nenumărate ori la toate slujbele Bisericii noastre şi în special la Sfânta Liturghie. O mulţime, un număr de oameni se apropie de Hristos şi‑I spun: Iisuse... miluieşte‑ne! Şi noi suntem o mulţime de oameni care ne apropiem, iată, împreună, şi încercăm să‑L determinăm pe Mântuitorul, pe Dumnezeu, să aibă milă de noi. Iar Hristos ne răspunde, le răspunde leproşilor şi nouă, tuturor: „Mergeţi şi arătaţi‑vă preoţilor” (Lc. 17, 14). Şi noi mergem...! S‑au dus leproşii să se arate preoţilor şi, ne spune Evanghelia că, pe drum s‑au tămăduit. Pe când mergeau către templu, să se arate preoţilor, au văzut, au simţit în trupul lor că s‑au tămăduit. Şi noi ne arătăm preoţilor ori de câte ori venim la biserică şi îndeosebi atunci când le cerem sfatul şi în special când îngenunchem în scaunul spovedaniei să ne mărturisim duhovnicului. Este extraordinară asemănarea! Cei zece leproşi care au fost trimişi de Hristos să se arate preoţilor şi pe drum s‑au vindecat. Cei ce aleargă la scaunul spovedaniei, să‑și arate lepra ce‑au dobândit‑o prin păcat, pe drum deja, încep să se vindece! Fiind tânăr preot şi inspirat de la înaintaşii mei, întrebam la urma spovedaniei: îţi pare rău de păcatele care le‑ai săvârşit? Şi oamenii, bineînţeles că, spuneau că le pare rău! Dar au existat mai îndrăzneţi sau, să zic, mai sinceri care au spus: îmi pare rău, dar nu simt aşa cum am simţit până am ajuns aici sau imediat după ce‑am săvârşit păcatul! Intenţia, dorinţa de a mărturisi păcatul săvârşit, căința imediată, face ca lepra din fiinţa noastră să se cureţe, să se spele, să se dilueze încă pe cale fiind, astfel încât, atunci când ajungem în scaunul spovedaniei, de multe ori doar recunoaştem, cu părere de rău, păcatele care le‑am săvârşit. Chiar noi înşine, cerând lui Dumnezeu iertare la sfârşitul zilei pentru păcatele care le‑am săvârşit azi, simţim o uşurare, deşi confirmarea şi dezlegarea nu poate veni decât în urma spovedaniei efective, aşa cum ați auzit în Evanghelie că nu puteau fi confirmaţi ca vindecaţi cei zece decât de către preoţi şi aceasta din rânduială dumnezeiască. Dacă veţi citi, sau poate că aţi citit deja, în Vechiul Testament veţi afla că rânduiala de a te arăta preoţilor este lăsată de Dumnezeu!

Mergem mai departe pe firul Evangheliei, încercând să ne regăsim! Imediat după ce au văzut că sunt vindecaţi, doar unul dintre cei zece s‑a întors la Mântuitorul Iisus Hristos mulţumind, slăvind pe Dumnezeu şi aruncându‑se cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus. Mulţumirea, slăvirea lui Dumnezeu şi aruncarea cu faţa la pământ sunt momente și gesturi liturgice! În cadrul Sfintei Liturghii, de câte ori se dă slavă lui Dumnezeu..., înainte și după citirea textului evanghelic, zicem: „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!”. Mulţumim în nenumărate rânduri. Iar în cadrul slujbelor, mai ales din Postul Mare, ne prosternăm în faţa lui Dumnezeu cu faţa la pământ, la picioarele lui Iisus, facem metanii şi zicem rugăciunea: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele...”. Această metanie îşi are temei în Sfânta Scriptură! Acest gest liturgic pe care‑l facem noi, atât în biserică, cât şi la casele noastre, are temei scripturistic şi suntem datori, asemenea aceluia care fusese lepros, să‑l facem în faţa lui Dumnezeu. Acest gest liturgic antrenează nu numai întregul trup, din vârful picioarelor până în creştetul capului – este şi un exerciţiu fizic, e adevărat, unul foarte complex, sau cel mai complex exerciţiu fizic; nu degeaba monahii fac sute de metanii în mânăstiri – ci antrenează întreaga fiinţă, pentru că omul se aşterne pe el însuşi, întreg, la picioarele lui Dumnezeu. Gesturi liturgice, pe care noi le luăm prea puţin în seamă şi chiar dacă le cunoaştem, de multe ori renunţăm la ele. Avem datoria să le facem! Să mulţumim lui Dumnezeu, recunoscători fiind, ca leprosul din Evanghelie, slăvind pe Dumnezeu, plecând faţa până la pământ la picioarele Lui.

La mulţumirea leprosului vindecat şi recunoscător, Hristos îl întreabă: „Oare nu zece s’au curăţit? Cei nouă unde sunt?” (Lc. 17, 17). Este ceea ce întrebăm și noi preoții la fiecare predică de pe amvonul bisericilor. Hristos se adresează celor care‑L însoţeau şi celui ce era îngenuncheat în faţa Lui: „Oare nu zece s’au curăţit? Cei nouă unde sunt?”. Şi noi, de multe ori, vă rostim predici şi poate vă facem morală dar nu vă este adresată morala celor prezenți şi care cunoaşteţi foarte mult din adevărurile de credinţă, le experimentaţi, le trăiţi şi totuşi..., la nesfârşit propovăduim şi spunem că poate şi ceilalţi nouă, şi ceilalţi 90% dacă vreţi, vor primi vindecare și se vor întoarce cu adevărat mulţumitori la Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi! La finalul Evangheliei este un cuvânt al Mântuitorului Hristos care face diferenţă între cei nouă, care nu s‑au întors, şi cel care s‑a întors şi a mulţumit. Şi diferenţa este extraordinar de mare! Spune aşa Hristos: „Scoală‑te şi du‑te; credinţa ta te‑a mântuit” (Lc. 17, 19), adică pe lângă faptul că te‑a vindecat de lepră, credinţa ta te‑a și mântuit! Cei nouă s‑au vindecat, dar nu s‑au mântuit!

Am spus la început că Dumnezeu revarsă ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi şi răsare soarele şi peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi! Că Dumnezeu ajută, vindecă şi tămăduieşte şi poartă de grijă tuturor. Dar nu poate să mântuiască Dumnezeu cu forța! Dumnezeu nu obligă! Poate să mântuiască doar pe cel ce se‑ntoarce, pe cel ce mulţumeşte, pe cel ce se pleacă cu faţa până la pământ la picioarele Mântuitorului Hristos. Numai şi numai pe acela poate să‑l mântuiască Dumnezeu! Dumnezeu nu forţează pe nimeni, nu obligă; Dumnezeu aşteaptă şi spune că nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.

Unde sunt cei nouă? Voi, cei 10%, unde sunt cei 90%? Aduceţi‑vă aminte ce se întâmplă în Săptămâna Patimilor în Catedrala noastră, când valuri de oameni, şiruri întregi, vin şi se spovedesc, şi noi preoții, în număr mare, spovedim la nesfârşit şi dăm dezlegare şi confirmare. Unde sunt toţi aceia? Aici nu sunteţi nici măcar 10% din toţi aceia care doar în Săptămâna Patimilor, înainte de Paşti, vin să scape de lepra păcatului, se vindecă, scapă de păcat pe moment, sunt dezlegaţi şi, mai mult decât atât, se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. Noi nu avem curajul preoţilor din Vechiul Testament sau prea puţin și în puţine cazuri avem curajul să spunem, rânduiala este în Molitfelnic, să oprim de la împărtăşanie, să nu dăm dezlegare, să dăm canon aspru pentru păcatul de moarte, pentru păcatele mari. În Vechiul Testament, dacă nu erai vindecat de lepră, nu erai integrat în comunitate, trebuia să rămâi în afara comunităţii, cu cei bolnavi ca şi tine. În primele veacuri creştine, să nu credeţi că preoţii nu îndrăzneau să excludă din comunitate pe cei păcătoşi, pe cei care se confirmau şi care pe faţă, sfidând, erau păcătoşi. Erau excluşi din comunitate şi erau socotiţi ca păgâni şi vameşi. Erau excomunicaţi, erau anatemizați, afurisiți. Noi n‑o facem! Pentru că, dacă vin soţ şi soţie, de pildă, la spovedit şi unul dintre ei mărturiseşte, să zicem, un păcat al infidelităţii, noi îi lăsăm pe amândoi să se împărtăşească, din motive lesne de înţeles. Şi dacă încercăm să‑i facem conştienţi și le zicem: ai de grijă că n‑ai avea dreptul să te împărtăşeşti!, ni se spune: cum să nu mă împărtăşesc?; ce‑o să zică lumea?; o să vadă că eu nu mă‑mpărtăşesc!?; ce‑o să zică soţul?; ce‑o să zică copiii că nu mă împărtăşesc? Şi noi..., noi preoţii, dăm dezlegare, şi ne asumăm o responsabilitate şi credem că omul va înţelege şi va pricepe şi se va întoarce de la păcat şi nu‑l va repeta şi se va face vrednic pentru viitor de împărtăşirea cu Sfintele Taine. Iată, una dintre durerile noastre! Nu ştim dacă omul oprit de la cele sfinte se va mai întoarce înapoi în biserică, deşi responsabilitatea, în cea mai mare măsură, nu este a noastră, ci este a celui care trăieşte în păcat. Unde sunt cei 90%, peste 90%? Oare nu Se întreabă Dumnezeu în fiecare duminică, aşa cum S‑a întrebat Hristos când s‑a întors doar unul singur din cei zece: „Oare nu zece s’au curăţit? Cei nouă unde sunt? Nu s’a găsit să se întoarcă să‑I dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care e de alt neam?” (Lc. 17, 17‑18). Este o nuanţă care şi ea s‑ar putea regăsi în ceea ce ne priveşte pe fiecare dintre noi. Ceilalţi 90% îi socotesc de alt neam pe cei puțini (să zicem 10%), pentru că merg la biserică duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare, sunt luați în râs, sunt blamaţi, sunt luaţi peste picior şi sunt consideraţi habotnici sau fanatici.

Dar, iubiţi credincioşi, să privim şi altfel, poate ar trebui să privim şi următorul aspect în ceea ce priveşte acest procent de unu la zece, zic eu, de 10%. Venim la biserică, cel puţin fizic suntem aici, dar mintea noastră unde este? Dar inima? Voinţa, vârtutea, lucrarea noastră efectivă este conformă cu poruncile lui Dumnezeu? S‑avem de grijă, Hristos face distincţie foarte clară în Evanghelia de astăzi între cel mântuit și cei nouă, care s‑au vindecat doar, pentru că şi noi plecăm de aici eliberaţi, liniştiţi, mulţumiţi şi cu datoria împlinită, dar nu trebuie să plecăm numai aşa. Trebuie să plecăm mântuiţi! Vindecaţi și mântuiţi. Şi de ce vă spun aceste lucruri? Un singur exemplu vă dau şi cu acesta închei. Tradiţia ne spune că omul cu mâna uscată, vindecat de Mântuitorul Hristos, L‑a pălmuit înainte de răstignire. Omul vindecat, mâna vindecată L‑a lovit, nu peste multă vreme, pe Cel care a vindecat‑o. Amin!