Pace celor ce vin, Bucurie celor ce rămân, Binecuvântare celor ce pleacă!
Egoismul, nebunia și întunericul!:

Egoismul, nebunia
și întunericul!
[1]

Şi le-a spus această parabolă: „Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine zicând: Ce voi face, că n’am unde să-mi adun roadele? Şi a zis: Aceasta voi face: Strica-voi hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi-mi voi strânge acolo tot grâul meu şi bunătăţile mele; şi-i voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!... Dar Dumnezeu i-a zis: Nebunule!, în noaptea aceasta îţi vor cere sufletul. Şi cele ce-ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună sieşi comori, şi nu întru Dumnezeu se îmbogăţeşte”.

(Lc 12, 16-21)

Iată că bunul Dumnezeu ne-a învrednicit să mai slujim o Sfântă Liturghie! Este foarte important să participăm la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, în duminici, sărbători şi, atunci când este posibil, miercurea şi vinerea, iar, în mânăstiri, sigur, în fiecare zi. Este foarte important să participăm la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie în special în ziua duminicii, ziua Domnului, ziua în care Dumnezeu S-a odihnit întru toate lucrurile pe care El le-a făcut şi pe care le-a găsit bune foarte!

Cu adevărat, Dumnezeu Se odihneşte în ziua duminicii, dacă ne adunăm, aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură, doi sau trei, ca El să vină în mijlocul nostru! (Mt 18, 20) Duminica este ziua specială, în care comunitatea creştină trebuie să se adune în biserica lui Dumnezeu, pentru ca să devină o comunitate euharistică, adică o comunitate care este în deplină comuniune, nu numai aparţinătorii ei, întreolaltă, ci şi cu Dumnezeu, care vine, în chip tainic, pe sfânta masă, dar şi în mod real, prin Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sfânta Împărtăşanie se mai numeşte şi Sfânta Euharistie! Învăţând despre slujbele şi tainele Bisericii, aflăm că Taina Sfintei Împărtăşanii se săvârşeşte şi se administrează în cadrul Sfintei şi dumnezeieştii Liturghii. Sfânta Liturghie nu este socotită printre cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii, pentru că este deasupra lor, pentru că prin ea şi în ea ar trebui să se săvârşească toate tainele Bisericii, în prelungirea sau chiar în mijlocul ei, aşa cum aţi văzut că se săvârşeşte Taina Hirotoniei. La sfârşitul ei ar trebui să se săvârşească Taina Botezului, Taina Mirungerii, Taina Sfintei Cununii, Taina Sfântului Maslu...! Întotdeauna auziţi, în prima rugăciune de la Taina Sfântului Maslu, că noi, preoţii, Îi cerem lui Dumnezeu-Tatăl ca untdelemnul, ce se aduce pentru sfinţire, să fie sfinţit cu scump Sângele Hristosului Său, prima rugăciune a Tainei Sfântului Maslu fiind adresată lui Dumnezeu-Tatăl. În fapt, aproape toate rugăciunile Sfintei Liturghii şi mai ales rugăciunile Epiclezei, ale Prefacerii Darurilor, I se adresează lui Dumnezeu-Tatăl.

Este o şansă pentru noi ca, duminica şi în sărbători, să fim prezenţi la Sfânta Liturghie şi să fim împreună slujitori cu preotul. Dumneavoastră, credincioşii, trebuie să fiţi conştienţi de următorul aspect: nu se poate face Sfânta Liturghie de unul singur, adică numai de către preot, ci trebuie să fie măcar un credincios în biserică, respectiv cântăreţul. Dar nu putem vorbi despre o liturghie deplină decât atunci când participă cel puţin o parte din comunitatea creştină! Sfânta Liturghie presupune prezenţa credincioşilor sau măcar a unei părţi a comunităţii respective. Mai mult decât atât, este important ca la Sfânta Liturghie să nu se împărtăşească numai preotul. Să se împărtăşească măcar copilaşii! Să se împărtăşească şi oamenii în vârstă şi cei care se pot pregăti, după cuviinţă, pentru sfintele taine, cu puţin post, cu puţină rugăciune, cu spovedanie şi, bineînţeles, cu binecuvântarea duhovnicului! În unele locuri, cei mai în vârstă se împărtăşesc măcar o dată pe lună, de obicei în prima vineri din lună, când postesc, se spovedesc şi, cu binecuvântarea părintelui lor duhovnicesc, se şi împărtăşesc. Nu ştiu dacă aici este această tradiţie, dar v-o pun la suflet, ca, măcar o dată pe lună, în prima vineri, să participaţi la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie şi să vă împărtăşiţi!

Pericopa evanghelică de astăzi ne aduce în atenţie un cuvânt al Mântuitorului Hristos, o pildă, despre un bogat căruia i-a rodit ţarina, în aşa măsură, încât hambarele pe care le avea nu cuprindeau roadele ce le-a strâns, să le poată păstra. Şi s-a gândit în sine: ce voi face? Voi strica hambarele mele şi voi zidi altele, mai mari, şi, după ce voi aduna toate roadele pământului, voi zice sufletului meu: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!...” A auzit, însă, cuvântul lui Dumnezeu, care i-a spus: „Nebunule!, în noaptea aceasta îţi vor cere sufletul. Şi cele ce-ai pregătit ale cui vor fi?” Şi se sfârşeşte pericopa evanghelică, zicând că „Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună sieşi comori, şi nu întru Dumnezeu se îmbogăţeşte”. Aceasta este, în linii mari, pilda, pe care a rostit-o Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi care ni se adresează şi nouă, creştinilor. Chiar dacă pericopa evanghelică a fost rostită acum două mii de ani, cuvântul lui Dumnezeu a fost valabil ieri, este valabil astăzi şi va fi în veci, pentru că el transcende timpul, aşa cum Dumnezeu, Care este deasupra timpului, îl transcende!

Asupra a trei lucruri aş vrea să vă atrag atenţia. Primul este egoismul, care l-a făcut pe acest om să fie fără Dumnezeu. Aţi auzit, în Evanghelie, spunându-se: roadele mele, hambarele mele şi, până la urmă, chiar şi sufletul meu. În egoismul său, a considerat că toate sunt ale lui. Roadele pământului, ştiţi prea bine, cât sunt ale noastre şi cât nu sunt, cât depind de munca noastră şi cât nu depind de munca noastră!? Ne străduim să arăm, să semănăm şi să îngrijim pământul, dar, dacă Dumnezeu nu dă ploaie la vreme, dacă nu răsare soarele şi nu încălzeşte pământul, dacă îngăduie calamităţi, ce se întâmplă cu pământul nostru, pe care noi, prin sudoarea frunţii, încercăm şi ne ostenim să îl muncim şi să îl cultivăm? Iată, însă, că acest om a ajuns să spună că totul i se datorează şi totul i se cuvine, excluzându-L pe Dumnezeu. A ajuns să spună că roadele sunt ale lui, că hambarele sunt ale lui şi, în cele din urmă, şi că sufletul este al lui! Or, ştim bine, noi nu ne aparţinem, Îi aparţinem lui Dumnezeu, Care ne-a zidit, aparţinem cu trupul pământului, din care am fost luaţi, iar, sufletul, aşa cum auziţi la slujba înmormântării, trebuie să meargă acolo de unde fiinţă şi-a luat. De unde şi-a luat sufletul fiinţă, dacă nu de la Dumnezeu, Care a suflat suflare de viaţă asupra țărânei, pe care a plămădit-o cu mâinile Lui, făcându-l pe om?! Sufletul este suflarea lui Dumnezeu, viaţa pe care El a dat-o lutului, devenit om, chip şi asemănarea Lui.

Iată că bogatul din Evanghelia de astăzi, în egoismul lui, a ajuns să fie un om fără Dumnezeu, un om fără milă faţă de cei săraci, care să se gândească numai la el, care reduce viaţa spirituală, viaţa duhovnicească, viaţa sufletului la o viaţă biologică, încât să afirme că sufletul are nevoie de mâncare şi de băutură. „Suflete... mănâncă, bea, veseleşte-te!...” Or, noi cunoaştem, din lumea pe care o traversăm, cu ani mai mulţi sau mai puţini – câţi ne dă Dumnezeu! –, că oamenii cei mai bogaţi nu sunt şi cei mai fericiţi! Ştiţi de ce? Pentru că au ajuns la aceeaşi concluzie şi s-au limitat doar la existenţa materială, biologică, la anii cât trăiesc pe pământ. Gândindu-se numai la ei, îşi duc viaţa în desfătări, uită că sufletul este nemuritor şi că are nevoie de altă hrană, de altă băutură şi de altă veselie! De aceea am început cu îndemnul de a vă împărtăşi cei mai în vârstă, am zis eu, în mod excepţional. Sigur că s-ar putea împărtăşi toată lumea, dacă se poate pregăti fiecare, după cuviinţă. Să vă împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, care este adevărata mâncare şi adevărata băutură, aşa ne învaţă Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură! Trebuie să ne îngrijim şi de suflet! Este adevărat că postim, ne rugăm şi venim la biserică duminica. Este adevărat că ne hrănim şi ne adăpăm duhovniceşte, din toate darurile Duhului Sfânt, pe care le găsim în Biserică, prin lucrarea preotului, dar cea mai importantă hrană este Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, pe care le putem primi în cadrul Sfintei şi dumnezeieştii Liturghii.

Al doilea lucru, pe care aş vrea să vi-l pun la suflet, este că Însuşi Dumnezeu îl numeşte pe acest om nebun. În Sfânta Scriptură găsim foarte rar un astfel de moment, în care Dumnezeu să i se adreseze omului cu apelativul de „nebun”. Nu i-a spus pe nume, ci i-a spus: „Nebunule!, în noaptea aceasta îţi vor cere sufletul. Şi cele ce-ai pregătit ale cui vor fi?” Psalmistul ne învaţă – şi să citiţi, astăzi, când ajungeţi acasă, Psalmul 13: „Zis-a cel nebun întru inima sa: „Nu este Dumnezeu!” (Ps 13, 1). În cazul nostru, Dumnezeu Însuşi l-a numit „nebun”! Iar nebunul nu numai că a zis, dar a şi demonstrat că este un om fără Dumnezeu. Este foarte grav să ajungă Dumnezeu să spună unui om: nebune! Să avem grijă, fiindcă, la sfârşitul veacurilor, la Judecată, Însuşi Dumnezeu va rosti o sentinţă, pe care o cunoaşteţi din Evanghelie: „Duceţi‑vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui”! (Mt 25, 41)Foarte rar spune Dumnezeu aceste cuvinte: ne spune nebuni sau blestemaţi, atunci când am devenit, cu adevărat, nebuni sau blestemaţi şi nu mai este nici o şansă, aşa cum nu a mai fost nici pentru bogatul din Evanghelia de astăzi!

Al treilea lucru, pe care vă invit să-l observaţi, este următorul: în Evanghelie, se spune că „în noaptea aceasta îţi vor cere sufletul”. Noi ştim, din lumea în care trăim, că oamenii nu mor neapărat noaptea sau nu numai noaptea, ci mor şi ziua, la orice oră. În fiecare secundă, pe această planetă mor câţiva oameni şi se nasc alţii, poate mai puţini, dar, totuşi, în fiecare secundă se nasc şi mor oameni. În Evanghelia de astăzi se spune, însă: „în noaptea aceasta îţi vor cere sufletul”. De obicei spunem că am trăit atâtea zile: omul trăieşte câte zile îi dă Dumnezeu. Nu spunem „câte nopţi îi dă Dumnezeu”, ci „câte zile îi dă Dumnezeu”!? Ba mai spunem încă ceva, probabil atunci când suntem tineri sau ne aducem aminte de tinereţe: „Câte nopţi am pierdut!”. În general, când omul spune că a pierdut nopţile, se referă la păcate, la distracţii şi la o viaţă care nu este bineplăcută lui Dumnezeu. Deci, iată care este taina cuvântului evanghelic de astăzi: „în noaptea aceasta îţi vor cere sufletul” înseamnă „în întunericul păcatului”! Şi este foarte grav, pentru că Sfânta Scriptură zice: „în cele în care te voi găsi, întru acelea te voi judeca”. Or, dacă moartea ne găseşte în noapte, în întunericul păcatelor şi al neştiinţei, în aceea vom fi judecaţi şi vom auzi acelaşi cuvânt ca bogatul din Evanghelia de astăzi – Nebune! – pentru că nebunească a fost viaţa noastră!

Aşadar, de aceste trei lucruri, pe care le socotesc importante, aş vrea să ţineţi seama. Să aveţi grijă să trăiţi zilele, pe care vi le dă Dumnezeu, în lumina Lui, în lumina Evangheliei, a Sfintei Scripturi, a Sfintelor Taine şi, mai ales, în lumina Sfintei şi dumnezeieştii Liturghii! Să fiţi şi să deveniţi chip şi asemănare a lui Dumnezeu! Să vă străduiţi, în aşa măsură, încât să auziţi din gura lui Dumnezeu: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!” (Mt 25, 34) Amin!

***

Este o bucurie că sunt aici, astăzi, şi că am slujit împreună cu unul dintre fiii mei duhovniceşti, părintele Rareş, pe care eu îl cunosc de copil, de când era seminarist şi, mai ales, de când slujeam la Capela militară din Dej. Ştiţi prea bine că tatăl lui este cadru militar, acum în rezervă, dar pe-atunci activ şi şeful Cercului militar din Dej. Părintele Rareş era unul dintre împreună slujitorii mei, atât la slujbele bisericii, cât mai ales la sfântul altar. De-aceea, mă bucur în mod deosebit să fiu, astăzi, împreună cu el, cu părinţii lui, dar şi cu dumneavoastră, credincioşii pe care Dumnezeu i-a încredinţat lui, spre a-i conduce la limanul mântuirii. Erau mai mulţi copii şi adolescenţi la Capela militară din Dej. Dintre ei, astăzi, îl avem pe părintele Rareş Cojan – preot la Maia, pe părintele Romeo Mureşan – la Vad, aproape de dumneavoastră, pe părintele Daniel Bogdan – la Viile Tecii şi alţii..., preoţi şi preotese, care s-au format, într-o oarecare măsură, şi la Capela militară, acum mai bine de zece ani, în anii ’99-2000, cât am fost preot militar, în garnizoana Dej. De asemenea, este o bucurie şi un fapt care m-a surprins, atunci când am intrat în biserică, că acest lăcaş de cult este pictat de unul dintre călugării de la Mânăstirea Nicula, de părintele Artemie Popa. Probabil cei mai în vârstă l-aţi cunoscut, atunci când a pictat biserica. Cred că nu mă înşel, îi cunosc stilul, nu am văzut să fie semnat undeva, dar este stilul părintelui Artemie, care a trăit, mai mulţi ani, la Mânăstirea Nicula şi care a pictat mai multe biserici, din eparhia noastră şi nu numai. El a murit acum câţiva ani, la Mânăstirea Vladimireşti, o mânăstire greu încercată, unde, în ultima vreme, a fost duhovnic pentru câteva sute de maici care trăiesc acolo. Aşadar, iată câte legături, care nu sunt întâmplătoare şi prin care Dumnezeu lucrează minunat...!



[1] Predică la Duminica a 26-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina), Parohia „Sfântul Ierarh Vasile cel Mare”, Maia, jud. Cluj, 17 noiembrie 2013.


->