Mamă adevărată!^[1]

Şi iarăşi luându-i cu El pe cei doisprezece, a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: „Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâna arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da pe mâna păgânilor şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia”.

Şi au venit la El Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: „Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce-Ţi vom cere”. Iar El le-a zis: „Ce voiţi să vă fac?” Iar ei I-au zis: „Dă-ne să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta”. Dar Iisus le-a răspuns: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu Mă botez?” Iar ei I-au zis: „Putem”. Şi Iisus le-a zis: „Într’adevăr, paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s’a pregătit”. Şi auzind cei zece, au prins a se supăra pe Iacob şi pe Ioan. Şi Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: „Ştiţi că cei ce se socotesc conducători ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mari ai lor le stăpânesc; dar între voi să nu fie aşa, ci cel ce va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru, şi cel ce va vrea să fie întâiul între voi, să le fie tuturor slugă; că nici Fiul Omului n’a venit să I se slujească, ci să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi”.

(Mc 10, 32-45)

Am avut marea bucurie să îl avem împreună-slujitor pe părintele Dimitrie Irimia, de la Catedrala Sfântul Spiridon-Nou, din Bucureşti. Părintele este ardelean de viţă şi a rânduit Dumnezeu să slujească Biserica noastră tocmai în capitală, într-o biserică preafrumoasă, care, de multe ori, a ţinut locul de catedrală patriarhală. Ne bucurăm de prezenţa, slujirea şi de cuvântul de învăţătură şi îl asigurăm, de asemenea, de sentimentele noastre frăţeşti şi de preţuirea pe care i-o purtăm, pentru că îl cunoaştem de multă vreme, fiind legat sufleteşte de mânăstirea de la Nicula. A fost o surpriză şi pentru mine, astăzi dimineaţă, când l-am întâlnit, lângă biserică.

Aş vrea să vă pun la suflet câte ceva legat de Evanghelia care s-a citit la Sfânta Liturghie. N-am să ţin o predică, dar, totuşi, un gând am să adaug. Ceilalţi evanghelişti, afară de Marcu, spun despre cei doi fraţi, Iacob şi Ioan, că, în realitate, nu ei au cerut să fie cei dintâi, unul de-a dreapta şi celălalt de-a stânga întru slava Mântuitorului Hristos. Această cerere a făcut-o mama lor, Salomeea, care era de faţă. Dacă era prezentă ea, era şi Maica Domnului acolo. De obicei, nu se aminteşte prezenţa ei, căci Maica Domnului rămâne într-o discreţie permanentă, într-o tăcere cuminte şi într-o smerenie desăvârşită. Aşadar, când Mântuitorul Iisus Hristos şi-a anunţat patima Sa cea de bunăvoie, pe lângă Apostoli, erau de faţă cel puţin două mame: mama fiilor lui Zevedeu, a lui Iacob şi a lui Ioan, şi Maica Domnului. În acest context, gândiţi-vă ce simţea Maica Domnului, când Fiul ei, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, le dezvăluia, ei, ucenicilor Lui şi celor care Îl ascultau, faptul că va fi batjocorit, pălmuit, scuipat, condamnat la moarte, răstignit pe lemnul crucii şi omorât...!? Ce simţea Maica Domnului în aceste momente? Scriptura nu ne spune nimic, dar putem bănui ce simţea Maica Domnului în momentul respectiv. În acelaşi timp, tot o mamă, de această dată Salomeea, mama fraţilor Ioan şi Iacob, în urma mărturisirii lui Hristos că va fi omorât, Îi cere Acestuia ca fiii ei să fie oameni mari, unul de-a dreapta şi unul de-a stânga, în slava Lui, în virtutea faptului că ei aşteptau ca Iisus să fie proclamat rege al lui Israel. Ce diferenţă între două mame...!?

Dar, Evanghelia s-a citit pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Aceasta înseamnă că noi trebuie să ne regăsim în personajele despre care vorbeşte Sfânta Scriptură. Oare noi cine suntem? Iacob sau Ioan? Ioan era ucenicul cel mai iubit al Mântuitorului Iisus Hristos. Vă închipuiţi ce simţea Hristos, văzând că ucenicul Lui cel mai iubit nu a înţeles nimic...?! Ucenicul care L-a văzut în Slava Taborului, Schimbat la Faţă, care a văzut foarte multe minuni, inclusiv învierea fiicei lui Iair, care, în realitate, era cel mai invidiat de toţi apostolii, ştiind că este cel mai iubit de Iisus Hristos, nu a înţeles nimic...! L-a durut pe Hristos lepădarea lui Petru şi a celorlalţi ucenici, dar cel mai mult L-a durut faptul că ucenicul Lui cel mai iubit, cel mai apropiat, s-a lepădat şi el. Se va regăsi pe dealul Golgotei, lângă Crucea răstignirii, dar nu cu mama lui, ci cu Maica Domnului, când Iisus Hristos, văzându-i, i-a spus ucenicului: „Iată, mama ta!” (In 19, 27) şi Maicii Domnului: „Iată, fiul tău!” (In 19, 26).

Aşadar, mama noastră adevărată este Maica Domnului! Doar prin ea reuşim să Îl înţelegem pe Dumnezeu, aşa cum este El, inclusiv pe crucea suferinţei şi mai ales atunci. Mama noastră după trup nu vrea suferinţă pentru copilul ei. Mama noastră după trup ne protejează, bolnavi fiind, ca să nu suferim. Nu aceasta este voia lui Dumnezeu! Voia lui Dumnezeu este să ne asumăm suferinţa şi crucea vieţii şi să urcăm dealul Golgotei împreună cu Mântuitorul Hristos, luându-ne-o ajutor pe Maica Domnului! Ea ne poate lămuri, pentru că noi vrem să înţelegem, să ştim, să cunoaştem; poate că acceptăm suferinţa, doar dacă ştim de ce...?! Maica Domnului ne poate spune, dar o va face cum ştim din Scriptură: în smerenie, tăcere şi cuminţenie, sub nici o formă nu cum a făcut-o mama fiilor lui Zevedeu!

Să nu vă doriţi pentru copiii voştri slava pământească. Este un pericol! Slava pământească duce la marginea prăpastiei, a lepădării de Dumnezeu. Slava pe care şi-au dorit-o cei doi ucenici i-a dus la marginea prăpastiei şi s-au lepădat de Dumnezeu! Deci, mamelor, dacă vă doriţi pentru copiii voştri slavă şi putere şi tot ceea ce e mai bun în lumea aceasta, riscaţi foarte mult şi vă duceţi copiii pe marginea prăpastiei, încât vor fi în stare să se lepede şi de Dumnezeu! Să fiţi mame asemenea Maicii Domnului şi să aveţi conştiinţa că Dumnezeu i-a adus pe copiii voştri din nefiinţă la fiinţă, pentru slava Lui cerească, nu pământească. De-aceea, să îi educaţi în acest spirit, să îi creşteţi ca fii ai lui Dumnezeu.

Închei, prin a vă spune, încă o dată faptul că, în măsura în care fiii noştri, atât trupeşti cât şi duhovniceşti, devin fiii lui Dumnezeu, sunt şi ai noştri! Dacă fiii noştri nu sunt fiii lui Dumnezeu, să fiţi încredinţaţi că nu sunt nici ai noştri şi trăim această tragedie, în fiecare clipă şi în fiecare zi, şi nu ştim cum să alinăm această suferinţă enormă a părinţilor trupeşti, dar şi duhovniceşti, suferinţa de a ne vedea lipsiţi de copii. Copiii noştri nu sunt ai noştri, nici măcar nu îi mai recunoaştem, nu îţi vine să crezi că ai crescut aşa ceva. Nu-ţi vine să crezi! Nici înfăţişarea nu mai este cea pe care le-ai dat-o, trup din trupul tău şi sânge din sângele tău! Se demonizează, se transformă, se schimbă! Deci, în măsura în care fiii noştri sunt fiii lui Dumnezeu, ei sunt şi ai noştri. Să dea Dumnezeu ca toţi fiii noştri după trup şi după duh să fie fiii lui Dumnezeu. Amin!

^[1] Predică la Duminica a 5-a din Postul Mare (Cererea fiilor lui Zevedeu), Sfânta Mânăstire „Adormirea Maicii Domnului”, Nicula, jud.Cluj, 21 aprilie 2013.