Înainte de toate, nădejdea înaripează sufletul cu o vie dorire spre Dumnezeu. De aceea dă şi o deosebită putere şi trăinicie credinţei. Astfel, cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu dobândeşte multe de la El, încât acela este în stare să mute şi munţii, zice Mântuitorul (Mc 11, 23). Iar a muta munţii se tâlcuieşte: a birui cele mai mari piedici. Chiar se şi spune că Sfântul Grigorie Făcătorul de minuni († 270) ar fi mutat cu adevărat un munte.^[1] Moise, încrezându-se în Dumnezeu, cu toiagul a despicat în două Marea Roşie (Iş 24, 21); iar Proorocul Ilie a făcut să cadă ploaie după o secetă de trei ani şi şase luni (3 Rg 18, 45). Cel ce nădăjduieşte este bogat cu mult înainte de a avea o bogăţie, zice Sfântul Ioan Scărarul.

1. Cel ce are nădejde În Dumnezeu rămâne neclintit în faţa oamenilor, răbdător şi liniştit în strâmtorări şi în necazuri, şi mai cu seamă în faţa morţii. Cine nădăjduieşte în Dumnezeu, acela nu se uită la bunăvoinţa sau la reaua voinţă a celor mari, nici la cele ce zic oamenii despre el (1 Co 4, 3). Acela este răbdător în suferinţă pentru că ştie că „suferinţele din vremea de acum nu au nici o Însemnătate faţă de mărirea care ni se va descoperi” (Rm 8, 18). Dreptul Iov a fost atât de răbdător tocmai din pricina bucuriei ce o simţea nădăjduind în învierea şi răsplata viitoare (Iov 19, 25). Ar putea fi oare cineva mâhnit, având înaintea ochilor cununa răsplătirii veşnice? Cămila în pustie îşi iuţeşte pasul îndată ce simte că se apropie apa. Scăpată de îngrijorarea setei, ea nu mai simte oboseala călătoriei; nădejdea a risipit îngrijorarea. „Umplutu-m-am de mângâiere! Cu tot necazul nostru, sunt covârşit de bucurie!”, şi „a muri este câştig” (Flp 1, 21) spune Sfântul Apostol Pavel (2 Co 7, 4). „Am dorinţa să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos” (Flp 1, 23). „De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care în ziua aceea mi-o va da Domnul, Dreptul Judecător” (2 Tim 4, 8). Pentru această cunună, Sfântul Apostol Andrei († 62) a primit moartea cu nespusă bucurie. Că văzând crucea pe care urma să fie spânzurat, a strigat: „Bucură-te, cruce fără de preţ, sfinţită prin moartea Dumnezeului meu; cu desfătare privesc la tine! O, cât am suspinat eu după tine! Cu ce înfocare te-am poftit!”^[2]. Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu († 107) s-a bucurat foarte aflând că împăratul Traian l-a osândit la moarte; şi când a auzit că creştinii din Roma vor să-l scape, le-a scris rugându-i să nu-l lipsească de cununa de mucenic: „Lăsaţi-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu”^[3]. Sfântul Arhidiacon Lavrentie († 258), osândit să fie ars de viu pe un grătar, fiindcă nu voia să predea prefectului cetăţii vasele sfinte ale bisericii, pe când era chinuit, zicea bătându-şi joc de cei ce-l chinuiau: „Acum întoarceţi-mă şi pe partea cealaltă a trupului, că una e friptă”^[4]. Nădejdea este deci pentru sufletul nostru întocmai ca o ancoră tare (Evr 6, 19) şi, după cum ancora ocroteşte corabia în vreme de furtună, aşa şi nădejdea fereşte sufletul de înecare, cu deosebirea că ancora se agaţă de fundul mării, pe când nădejdea se prinde de toartele cerului.

2. Nădejdea creştină îndeamnă cu putere spre fapte bune şi spre virtuţi. „Nădejdea noastră este tot atât de neîndoielnică, zice Fericitul Augustin, ca şi o întâmplare petrecută în trecut”. Ea i-a întărit pe Sfinţii Mucenici în luptele cu prigonitorii lor păgâni, pentru că „nădejdea uşurează necazurile din această lume”^[5].

3. Nădejdea creştină chezăşuieşte viaţa veşnică. „Cine v-a mântuit?”, Îi întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur pe ascultătorii săi şi tot el răspunde: „Numai nădejdea În Dumnezeu şi încrederea în făgăduinţele şi în darurile Sale”^[6]. „Că prin nădejde ne-am mântuit”, zice Apostolul (Rm 8, 24). Casa lui Dumnezeu este întemeiată pe credinţă, zidită pe nădejde şi terminată prin dragoste. În cer însă nădejdea nu va mai fiinţa, fiindcă vom fi în stăpânirea a tot ce am dorit şi aşteptat. „De aceea credinţa şi nădejdea vor înceta când aceste bunătăţi ni se vor înfăţişa”^[7].

^[1] Gherasim Timuş, Dicţionar aghiografic, Bucureşti, 1898, p. 337.

^[2] Ibidem, pp. 67-68.

^[3] Ignatie Teoforul, Epistola către Romani, cap. IV, în Scrierile Părinţilor Apostolici, op. cit., p. 211.

^[4] Gherasim Timuş, op. cit., p. 492.

^[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 67 la Geneză, cap. I, trad. cit. vol. V, p. 435.

^[6] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 14 la Romani, cap. 6, trad. cit., vol. X, p. 372.

^[7] Idem, Omilia 34 la Romani, cap. 3, trad. cit., vol. IX, p. 529.