Luarea Crucii şi
urmarea lui Hristos^[1]

Şi chemând la Sine mulţimea, laolaltă cu ucenicii Săi, le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că tot cel ce va voi să-şi scape viaţa, O va pierde; iar cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela O va mântui. Că ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă şi să-şi păgubească sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Că tot cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, de acela şi Fiul Omului Se va ruşina când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri”.

Şi le spunea: „Adevăr vă grăiesc că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere”.

(Mc 8, 34-38 şi 9, 1)

Evanghelia de astăzi, din Duminica de după Înălţarea Sfintei Cruci, ne pune înaintea ochilor duhovniceşti o cerere a Mântuitorului Hristos, care ne priveşte, personal, pe fiecare, în calitatea noastră de creştini, botezaţi în numele Lui. Însuşi Domnul Hristos ne spune: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. În această frază, se cuprinde toată învăţătura de credinţă, în ceea ce priveşte mântuirea sufletelor noastre.

Delicateţea lui Dumnezeu ni se descoperă, în această frază, prin cuvintele „Dacă voieşte cineva să vină după Mine...”, al căror sens este că Dumnezeu nu obligă pe nimeni, nu a forţat niciodată nici un suflet să Îl iubească. Ceea ce găsim în Vechiul Testament, şi, petrecut cu girul lui Dumnezeu, ni se pare foarte sângeros, este istoria poporului evreu, din care S-a născut Mântuitorul Hristos, Cel ce avea să mântuiască întreg neamul omenesc. Or, în istoria poporului evreu, găsim lucruri care se petrec în istoria tuturor popoarelor lumii, doar că Însuşi Dumnezeu a ales pentru Sine neamul evreu, ca din el să se nască Mântuitorul Hristos, Cel ce avea să mântuiască nu numai seminţia lui Israel, ci toată zidirea, toată făptura, întreg Adamul. Faptul că, în istoria lumii, s-au produs crime în numele lui Dumnezeu este condamnabil! În numele lui Dumnezeu, al lui Iisus Hristos, nu se poate ucide, pentru că aceasta contrazice porunca din Lege, care spune: „Să nu ucizi!” (Iş 20, 13). Aşadar, chiar dacă, în istoria omenirii, s-au produs crime, în numele lui Hristos, acestea au fost erori umane! Oamenii care se considerau credincioşi – unii numindu-se chiar cu numele Crucii, adică cruciaţi –, dar care au ucis, în numele lui Iisus Hristos, nu au fost pe placul lui Dumnezeu, aşa încât toate intervenţiile lor au lăsat, în istoria creştinătăţii, urme grave, care nu s-au reparat nici până astăzi! Spre exemplu, cruciaţii au zdruncinat Imperiul Bizantin şi au ajutat, cu plus de măsură, ca Bizanţul să cadă în mână păgânilor! Aşadar, nu se poate să ucizi în numele lui Iisus Hristos şi să îţi justifici intervenţia în istoria omenirii în felul acesta! O dovedesc, încă o dată, însăşi istoria şi urmările acestor fapte regretabile! În Evanghelia de astăzi, Însuşi Mântuitorul Hristos ne spune: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”! Un alt cuvânt al Mântuitorului, la fel de delicat este: „Iată, Eu stau la uşă şi bat; de-Mi va auzi cineva glasul şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Ap 3, 20).Acelaşi cuvânt, în acelaşi duh, pentru că Dumnezeu „este Acelaşi, ieri şi azi şi în veci” (Evr 13, 8).

Să observăm delicateţea lui Dumnezeu, Care ne vrea pe toţi, Care nu forţează, Care nu obligă, Care ne-a lăsat liberul arbitru, astfel ca fiecare să decidem în ceea ce ne priveşte! Încă de la început, Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui. Asemănarea ne-a fost lăsată ca scop, ca potenţial, astfel încât, împreună lucrând cu Dumnezeu, să devenim asemenea Lui. Este foarte important să înţelegem că suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu şi că asemănarea cu El este un deziderat, pe care trebuie să îl împlinim, împreună lucrând cu Dumnezeu! Chipul duhovnicesc al omului lăuntric se zideşte prin străduinţa noastră personală, dar, în acelaşi timp, conlucrând cu Dumnezeu, Care trebuie să Îşi termine, să Îşi desăvârşească, creaţia. Dumnezeu, prin faptul că i-a lăsat omului acest potenţial şi acest scop, nu şi-a încheiat zidirea, nu şi-a finalizat lucrarea, în ceea ce ne priveşte. Încheierea, deplinătatea, desăvârşirea, pe toate acestea le-a lăsat să le lucreze împreună cu noi, adică să ne clădească şi să ne zidească, aşa cum şi-a dorit, fără să ne anuleze, însă, libertatea, ci, dimpreună cu noi lucrând, iar noi regăsindu-ne în ceea ce şi-a dorit pentru zidirea Lui.

Continuă fraza Sfintei Scripturi şi cererea imperativă a Domnului Hristos: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine”. Ce înseamnă lepădarea de sine? Aceasta o învăţăm de la Însuşi Mântuitorul Hristos, Cel Care, Dumnezeu fiind, S-a deşertat de slava Lui dumnezeiască, a devenit om, asemenea nouă şi a trăit viaţă omenească pe pământ. Însuşi Mântuitorul Hristos ne-a arătat ce trebuie să facem ca să fim oameni cu adevărat şi ce trebuie să facem ca să conlucrăm cu Dumnezeu, întru zidirea fiinţei noastre! Viaţă pământească a Domnului, dacă o vedem aşa cum este scrisă în Sfântă Scriptură, este parcursul pe care trebuie să îl avem fiecare, urmându-I Mântuitorului Hristos. Dar, cel mai important lucru din viaţa Mântuitorului este partea finală, în care a ales să fie răstignit pe lemnul Crucii, nu pentru El Însuşi, ci pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Cel mai important lucru în lepădarea de sine a noastră, a fiecăruia este identic cu ceea ce a făcut Mântuitorul Hristos pentru întreaga făptură, nu pentru Sine Însuşi. El nu avea nevoie să fie mântuit, atâta timp cât era fără de păcat. Or, El a ales să fie răstignit pe lemnul Crucii pentru noi, pentru răscumpărarea noastră şi pentru izbăvirea noastră din robia păcatului şi a morţii. Trebuie să avem conştiinţa mântuirii sufletului nostru, dar, în aceeaşi măsură, trebuie să lucrăm şi la mântuirea sufletelor celor de lângă noi, căci mai important este sufletul de lângă noi, aproapele nostru, decât noi înşine! Dacă nu este aşa, omul riscă să se scufunde într-un egoism, care îl va desfiinţa şi îl va face să cadă din demnitatea de om! Istoria omenirii demonstrează, încă o dată, că, atunci când omul l-a exclus pe cel de lângă el sau l-a dominat, l-a stăpânit şi l-a desconsiderat, el însuşi s-a desfiinţat. Vă dau un singur exemplu al istoriei, care nu este departe de vremurile pe care le trăim. De pildă, Hitler, care a săvârşit crime în numele umanităţii şi în numele idealului unei rase pure, a săvârşit crime care sunt condamnate până în ziua de astăzi şi pe care numai Dumnezeu le poate absolvi, dacă Dumnezeu o doreşte, pentru că, în această etapă din istoria omenirii, El a fost exclus din ecuaţie, nu a fost părtaş la aceste crime, fiindcă omul a dorit să fie dumnezeu fără Dumnezeu!

Evanghelia de astăzi ne învaţă, aşadar, că suntem datori aproapelui nostru, mai mult decât nouă înşine, izbăvindu-ne de egoismul care domină această lume. Simţim, în fiecare zi, în casa noastră, în societatea în care trăim şi în locul unde muncim, că fiecare este pentru el, fiecare se gândeşte doar la el. Aceasta se resimte în toate mediile, în toate cercurile, mai ales în cele politice. Însă, oamenii care conduc politic această ţară sunt exponentul societăţii româneşti, astfel că ei, la urma urmei, arată cine suntem noi cu adevărat, ce fel de popor suntem, în ce hal am ajuns, în ceea ce priveşte gândirea, simţirea şi lucrarea noastră! Cu toţii acuzăm şi avem de ce să acuzăm, dar, în acelaşi timp, trebuie să vedem că reverberaţiile acestor realităţi pornesc de la fiecare dintre noi şi ajung să se vadă şi să se cunoască, pe măsură ce aceste cercuri se lărgesc şi se măresc, până le vedem, acolo sus, în fruntea ţării. Dar nu vedem că noi, fiecare şi toţi laolaltă, suntem cauza egoismului, care ajunge, astăzi, să fie un ideal, să fie dus până la extrem, încât riscăm să pierim ca neam, riscăm să pierim de pe harta lumii ca ţară!

Dar, să continuăm în duhul Evangheliei Mântuitorul Hristos: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. În ceea ce priveşte crucea personală, ea are diferite valenţe, pe care le descoperim din Evanghelie, din Sfintele Scripturi, din propovăduirea slujitorilor Bisericii şi, în primul rând, din Crucea Mântuitorului Hristos – Altarul de jertfă, pe care S-a răstignit Domnul, pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Cu Crucea ne însemnăm, cu ea ne apărăm de duhurile potrivnice, prin ea cerem ajutorul lui Dumnezeu, prin ea ne închinăm lui Dumnezeu, pe ea o punem strajă caselor şi bisericilor noastre, pe ea o punem strajă la răspântii şi o numim, într-un grai foarte frumos şi autentic, Sfânta Troiţă. Mai exact, pe crucile pe care le punem la răspântii, pe acestea le numim troiţe. Troiţă înseamnă Sfânta Treime, nu înseamnă Sfânta Cruce, dar, totuşi, noi numim lemnul Sfintei Cruci, pe care îl punem la răspântii, Troiţă, adică Sfânta Treime. De ce oare? Folosim acest termen pentru Sfânta Cruce fără să ne dăm seama că, într-adevăr, ea ne descoperă taina Sfintei Treimi! De ce taina Sfintei Treimi? Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne învaţă că: „Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el!” (1 In 4, 16). Or, taina Sfintei Cruci aceasta este: Sfânta şi de viaţă făcătoare Cruce este expresia supremei iubiri a lui Dumnezeu, Care, prin chenoză, prin deşertare de slavă, S-a făcut Om şi S-a răstignit pe lemnul Crucii, pentru noi şi pentru a noastră mântuire.

Ce înseamnă, deci, în lumina acestui fapt, cererea Mântuitorului Hristos, din Evanghelia de astăzi, să ne luăm crucea şi să Îi urmăm? Socotim, adesea, că este vorba de crucea vieţii noastre, cu toate suferinţele, cu toate necazurile, cu toate problemele, cu tot ceea ce poate însemna o cruce omenească. Este şi aceasta, dar, mai mult decât aceasta, crucea trebuie să însemne ceea ce v-am spus mai înainte, în ce-l priveşte pe aproapele, conştientizarea faptului că noi purtăm, în crucea noastră personală, crucea întregii umanităţi. Aşa cum Mântuitorul Hristos a purtat crucea întregii lumi, asumându-şi-o, şi noi, în făptura noastră, în fiinţa noastră, purtăm crucea întregii umanităţi, a întregii omeniri. Diferenţa rămâne una de asumare!

Să particularizăm acest adevăr, pe care vreau să vi-l pun la suflet, şi să ne gândim doar la rudele foarte apropiate, la arborele nostru genealogic. În făptura noastră, în fiinţa noastră, se regăsesc câteva generaţii anterioare. Aşadar, viaţa şi crucea noastră poartă şi crucile generaţiilor de dinaintea noastră. Trebuie să fim conştienţi de acest lucru! De-aceea, câteodată ni se pare că ne prăbuşim sub greutatea crucii vieţii noastre şi ni se pare că nu este drept, nu este just, pentru că noi nu am făcut fapte ieşite din comun, pentru care să fim pedepsiţi de Dumnezeu. Iată unde este taina: noi suntem rezultatul generaţiilor de dinaintea noastră, faţă de care suntem responsabili! Şi, în aceeaşi măsură, noi suntem responsabili pentru generaţiile care vin şi care vor purta ceea ce noi nu am rezolvat în făptura noastră dar la care, cu siguranţă, am adăugat! Aici este taina cuvântului evanghelic de astăzi: să purtăm crucea vieţii noastre, rezolvând problemele, atât pe cele personale, cât şi pe cele de dinaintea noastră, dacă vreţi, din punct de vedere genetic şi mai ales din punctul de vedere al geneticii spirituale, duhovniceşti! Dacă Sfânta Scriptură învaţă că păcatele părinţilor sunt plătite de copii (Iş 34, 7; Lv 26, 39), atunci înseamnă că acest adevăr ne urmăreşte şi că trebuie neapărat să îl luăm în considerare, rezolvând problemele. Dacă nu facem aceasta, generaţiile de după noi, pentru că adăugăm şi noi la crucea umanităţii, vor resimţi păcatele noastre personale. Trebuie să ştiţi că, aşa cum copiii plătesc păcatele părinţilor, tot aşa copiii beneficiază şi de binecuvântarea părinţilor şi a faptelor lor bune. În adolescenţă, în tinereţe sau într-o anumită etapă a vieţii, oamenii îşi permit să facă foarte multe lucruri, neavând o conştiinţă a păcatului, dar Dumnezeu nu îi pedepseşte, îi rabdă ori, nu numai că nu îi pedepseşte, îi şi binecuvintează, le dăruieşte lucruri ieşite din comun, posibilităţi de a se dezvolta, de a-şi dezvolta propria persoană şi de a ajunge să-şi clădească fiinţa, din punct de vedere profesional, familial şi material. Ei, aceste lucruri nu li se datorează lor, ci se datorează generaţiilor de dinainte, care au săvârşit fapte bune, în primul rând părinţilor care se roagă. Majoritatea dintre aceşti oameni nu îşi dau seama că nu lor li se datorează aceste lucruri, ci sunt un dar al lui Dumnezeu, ca rezultat al rugăciunii părinţilor şi al generaţiilor de dinainte. Dar, vine şi vremea în care conştiinţa se trezeşte, în care faptele lor vin împotriva lor. Atunci, ei încep să se vadă cine sunt cu adevărat, încep să se apropie de Dumnezeu şi încearcă să îşi rezolve problemele. Atunci, ei cer rugăciunea preoţilor, cercetează biserica şi află, aşa cum aflăm noi, iată, atâtea lucruri pe care le ştim prea puţin, dar pe care, dacă le cunoaştem, trebuie neapărat să ni le însuşim. Să încercăm, deci, să ne clădim pe noi înşine şi nu numai, ci, responsabili de întreaga zidire, să reclădim întreaga făptură, începând, în primul rând, cu cei de foarte aproape!

În concluzie, crucea, despre care vorbeşte Evanghelia de astăzi, este Crucea Mântuitorului Hristos, Crucea care a capacitat şi prin care s-a asumat întreaga umanitate! Bineînţeles, Iisus Hristos este Dumnezeu, dar şi noi avem acest potenţial, de a deveni dumnezei prin har, de a deveni asemenea lui Dumnezeu, prin har! Aşadar, cuvântul Evangheliei de astăzi – „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!” – înseamnă urmarea lui Hristos, în chip desăvârşit, în felul în care noi nu ne pierdem identitatea şi nu ne confundăm, dar devenim dumnezei prin har şi putem spune, aşa cum aţi auzit citindu-se, astăzi, cuvântul marelui Apostol Pavel: „nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine” (Ga 2, 20). Amin!

^[1] Predică la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos), Parohia „Sfântul Ierarh Nicolae”, Cluj-Napoca, jud. Cluj, 15 septembrie 2013