Sfântul Ioan Evanghelistul sau Maria Egipteanca? [1]
Dacă ar trebui să răspund la această întrebare, aş zice şi Sfântul Ioan Evanghelistul, şi Maria Egipteanca, dar aş îndrepta balanţa, clar, spre Sfântul Ioan Evanghelistul!
Eu sunt un om sentimental, însă formarea mea spirituală nu este sentimentală, pentru că, deşi sunt ucenicul Preasfinţitului Vasile, în mare măsură am fost și ucenicul Mitropolitului Bartolomeu, care nu era sentimental, nu voia să fie, își ascundea sentimentele! El era un om adevărat, un bărbat care se dorea desăvârşit şi nu a acceptat niciodată să fie categorisit drept un om sentimental. Voia să fie un om al Bisericii, al societăţii, al poporului român, un bun român, un om cu integritate, cu personalitate, fiindcă trebuia să onoreze și să definească poziţia pe care societatea sau Biserica i-au conferit-o! Niciodată nu şi-a dorit să fie episcop, dar a fost mitropolit; nu şi-a dorit să fie un om politic, dar a fost un bărbat politic; nu şi-a dorit să fie o personalitate literară sau socială, cum încercăm noi să definim oamenii, dar s-a definit pe el însuşi, a devenit și rămâne: Bartolomeu Valeriu Anania! Adică, omul Bisericii – călugărul Bartolomeu!, dar şi omul literaturii româneşti – Valeriu Anania! Îi plăcea când i se spunea: Anania! Era, devenise un nume în arealul românesc! El nu era nici ardelean, nici oltean, nici moldovean, era românul prin excelenţă: era Bartolomeu Valeriu Anania! Din 1946, după greva studenţească împotriva revizionismului ungar şi, de ce nu, catolic, dar și comunist, „părintele Anania” a devenit un nume celebru și pe buzele tuturor!
Comunismul a influențat diferit lumea, mai ales viața bisericească, în funcție de țara unde s-a instalat, dacă era majoritar ortodoxă sau majoritar catolică; se înclina în „favoarea” majorității! Nu a fost identică experiența noastră cu cea din Polonia, de pildă, sau cea din Rusia cu a Ucrainei! La Nicula a venit, în 1997, – părintele Nicolae, care este, aici, de faţă, ştie – episcopul Abel din Polonia, care ne-a descoperit cum au stat lucrurile la ei!
Tema pe care am propus-o spre discuție părintelui protopop pornește de la întrebarea: „Sfântul Ioan Evanghelistul sau Maria Egipteanca?” Nu aş putea să aleg, pentru că Sfântul Ioan Evanghelistul este definiţia mea ca preot, ca duhovnic și ca slujitor al Bisericii. Sfânta Maria Egipteanca este definiţia mea ca persoană. Pot să îl definesc pe Sfântul Ioan Evanghelistul prin părinții mei duhovnicești, dar și prin fiii mei duhovniceşti; pe Sfânta Maria Egipteanca pot să o definesc doar prin propria mea persoană!
Sfântul Ioan Evanghelistul este propria mea persoană, pentru că eu mă vreau ucenicul cel iubit al Mântuitorului Iisus Hristos. Niciodată nu am vrut să fiu altfel; am vrut, dintotdeauna şi, mai ales, de când am ales calea monahală, să fiu ucenicul cel mai iubit al Domnului. El mi-a fost calea cea mai sigură și temeinică, a fost şi este Persoana mea cea mai iubită! Aceste sentimente m-au încercat dintotdeauna, fără să știu ce sau cine voi ajunge, și s-au intensificat în seminar, la Cluj, în anul I!
Cine își putea închipui? Și eu eram un copil oarecare, aşa cum erau, odinioară, copiii părintelui Aurel Mureșan, din stânga mea, aşa cum era părintele Paul Isip, când nici nu visa că va ajunge protopop la Gherla, când nu avea cum visa la așa ceva, aşa cum era părintele Dimitrie Irimia, care este în dreapta mea. Atunci nici nu ne cunoşteam, dar toți aveam o singură dorinţă: să fim oamenii lui Dumnezeu, fiii Lui şi, dacă se poate, slujitorii Lui! Şi nu erau doar sentimente, uneori confundăm, erau un ideal!
Îmi aduc aminte, iar, de Mitropolitul Bartolomeu; îi sunt tributar, de aceea am și făcut o introducere așa de amplă! Ne-a spus, la un moment dat, mie şi părintelui Teofil Roman: „De-abia v-au crescut tuleiele şi vă credeţi mari duhovnici?!” Dar ne-a folosit ca mari duhovnici, pentru că nu avea pe alţii. Eu şi cu părintele Teofil, actualul eclesiarh de la Catedrala Mitropolitană, eram cei mai mari duhovnici din eparhie, pentru că nu existau alţii. Eram doi tineri, doritori de viaţă monahală, care, poate inconştienţi şi fără prea multă cultură duhovnicească și monahală, am zis în sinea noastră: „Noi vrem să fim şi facem tot ce trebuie şi tot ce se poate, în slujba Bisericii!” Arhiepiscopul Bartolomeu, de-atunci, ne-a judecat puțin și ne-a mustrat. Nici el nu avea foarte mare experiență, în ceea ce privește viața monahală și oficiul de duhovnic! El ne-a și consacrat apoi, devenind cei mai mari duhovnici ai eparhiei, adică importanți, pentru că unul a devenit exarh al mânăstirilor, iar celălalt, stareţ al Mânăstirii Nicula.
Sfântul Ioan Evanghelistul era un ideal! Era imaginea concretă a virtuții și expresia vieții duhovniceşti împlinite! Nu aveam nici unul o definiție clară a vieții duhovnicești sau monahale! Eram toţi feciorelnici, dar intuiam mai mult! Nu aveam modele, nu aveam repere!
Înaltul Bartolomeu era un om cuminte! Trebuie să ştiţi ce înseamnă cuminte: înseamnă o linie dreaptă, morală, dar nu neapărat duhovnicească; o linie duhovnicească, dar şi raţională! Mitropolitul Bartolomeu nu a renunţat niciodată la raţiune. Întotdeauna se gândea, calcula, dacă trebuia te amâna, zicea: „Bine, mai vedem, ne mai gândim!” Era un reper!
Noi eram doi ucenici ai Preasfinţitului Vasile, care nu avea nici el experienţă monahală, deși avea duh și experienţă patristică. Preasfinţitul Vasile, dacă vă uitaţi la el, are o aură. Este un om în fața căruia nu poți zice nimic, poți doar să-l privești, așa ca în întâmplarea cu Sfântul Antonie cel Mare, care a fost cercetat de doi ucenici, însă doar unul l-a întrebat ceva, celălalt a răspuns nedumeririi părintelui: „Ava, îmi este suficient să te văd!”. Și el era un reper! Câteodată, când voia să mă necăjească, Înaltul Bartolomeu îmi zicea că nu semăn cu Preasfinţitul Vasile, chiar dacă îi sunt ucenic! Eu știam, dar mă bucuram și mă bucur că este duhovnicul meu şi m-a acceptat așa cum sunt, până în ziua de astăzi.
Sfântul Ioan Evanghelistul era ucenicul care Îl înţelegea foarte bine pe Iisus Hristos și intuia ce înseamnă pătimirea Sa, cea de bunăvoie. Din Evanghelie, ne dăm seama că, dincolo de iubirea sentimentală, concretizată în momentul gingaș al plecării capului pe pieptul Mântuitorului, Sfântul Ioan a înțeles sau măcar a intuit realitatea veșnică a Jertfei de pe Cruce, care ne priveşte pe fiecare. Sfântul Ioan Evanghelistul își dorea să fie și să rămână ucenicul iubit al Domnului! Cine dintre noi, toți cei de față, preoți, călugări și mireni, nu își dorește să fie Ioan Evanghelistul? Toți! Și suntem!, toți care sunteţi aici, toţi oamenii din sala aceasta! Sfântul Ioan Evanghelistul este omul pe care ni-l dorim, ni-l însuşim și suntem, într-o continuă devenire, fiecare! Cine nu vrea să fie ucenicul iubit al Domnului Hristos? Eu i-am dat ca exemple pe Mitropolitul Bartolomeu, pe Preasfinţitul Vasile, ca să vă provoc şi să vă zic că fiecare ne dorim să fim ucenici, acceptaţi, iubiţi și doriţi, oameni care să fim însuşiţi de cei care au credit în faţa lui Dumnezeu.
Bartolomeu Mitropolitul nu avea credit în faţa lui Dumnezeu? Preasfinţitul Vasile? Nu vă zic de sfinţi, pentru că pe ei îi cunoaştem din calendare şi, deși suntem impresionaţi și extaziaţi, nu îi cunoaştem suficient, nu ne sunt proprii, parcă nu au nici o legătură cu noi, concretă. Eu am afinitate cu Sfântul Dimitrie, cu Sfântul Ioan Evanghelistul și cu toţi sfinţii! Dar, legătura cea mai mare şi mai importantă o am cu duhovnicul meu, părintele Vasile, cu Înaltul Bartolomeu, cu Înaltul Andrei, cu toţi părinţii de la Mânăstirea Nicula și cu fiii mei duhovnicești, dumneavoastră toți!, pentru că îmi sunteți contemporani. Cu toţi sfinţii avem o legătură, dar una ideală și virtuală, nu reală sau una prea puțin reală. Cu sfinţii din calendar avem o afinitate, îi iubim, îi preţuim şi avem evlavie faţă de ei, dar legătura directă, duhovnicească, o avem cu părinţii duhovnicești. Dintre sfinți, cu Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca am o legătură mai mare, pentru că sunt păcătos şi desfrânat ca ea, dar nu mi-am sfințit viața asemenea ei, îmi rămâne ca ideal. Legătura duhovnicească este și rămâne cu părintele meu duhovnicesc. La părintele meu duhovnicesc, mă duc, mă spovedesc şi spun ce am de zis, de câte ori am ocazia, din ce în ce mai rar, din păcate, dar îi trimit mesaj şi îi zic: „Părinte, sunt un păcătos...” Nu răspunde, că nu ştie, dar mă înțelege și mă iartă! Legătura duhovnicească cu el este permanentă; ori de câte ori îl întâlnesc, îl văd sau pot să comunic cu el, de fiecare dată este ca și cum aș fi sub epitrahil! El e sfântul meu! Asta cred eu că înseamnă Sfântul Ioan Evanghelistul: legătura mea duhovnicească cu părintele meu duhovnicesc! Părintele meu duhovnicesc, Preasfinţitul Vasile, este omul care nu spune prea multe, că aşa este el, dar îmi răspunde pe măsură la problemele pe care le am. Duhovnicul este omul care întruchipează tot ceea ceînseamnă legătura duhovnicească. Prin el ne raportăm la Mântuitorul Iisus Hristos, la sfinţi și la părinţii duhovniceşti din vechime.
Sfântul Ioan Evanghelistul nu a fost ucenicul Mântuitorului Hristos, ci al Sfântului Ioan Botezătorul. Sfântul Ioan Botezătorul și-a trimis ucenicul, pe Ioan, să Îl întrebe: „Tu eşti sau să aşteptăm pe altul?” Iar Hristos i-a răspuns, prin ucenic: „Duceţi-vă şi spuneţi-i lui Ioan cele ce-aţi văzut şi-aţi auzit: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se binevesteşte; şi fericit este acela care nu se va poticni întru Mine” (Mt 11, 4-6; Lc 7, 19-23).
Într-adevăr, Iisus Hristos a dus mai departe moştenirea lăsată de Sfântul Ioan Botezătorul, inclusiv pe ucenicii lui. Sfântul Ioan Evanghelistul avea un atu: era un tânăr feciorelnic și cuminte, avea, probabil, șaptesprezece-optsprezece ani, nu mai mulţi, și îl căuta sincer pe Dumnezeu, sperând în venirea lui Mesia! S-a regăsit în Sfântul Ioan Botezătorul, dar şi în Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că El era împlinirea tuturor prorociilor şi, respectiv, a neamului omenesc. Iisus Hristos nu putea să nu fie iubit, mai ales de către un om care căuta iubirea! Un copil de șaptesprezece-optsprezece ani ce putea să caute? Căuta să se împlinească sufleteşte, dar și sentimental. Singurul care putea să îi răspundă, pe măsură, idealului său nu era altul decât Mântuitorul Hristos. Diferenţa era că Iisus Hristos avea conştiinţa unei iubiri mature, or, Ioan Evanghelistul, a uneia sentimentale: Îl iubea pe Iisus Hristos, pentru că era Fiul lui Dumnezeu. Ioan Evanghelistul simţea, avea intuiţie, feeling, simţea că Iisus Hristos este expresia iubirii Sfintei Treimi. Dar el nu se putea detaşa de iubirea părintească, de iubirea mamei, de care am vorbit, astăzi, la Mânăstirea Nicula. A rămas şi rămâne tributar – să înţelegem, să vedem şi să luăm aminte că firea omenească este o piedică în lucrarea mântuirii sufletului.
În cartea Vechile rânduieli monahale, se zice despre cel care îşi doreşte să fie monah că trebuie să renunţe la firea omenească, să şi-o depăşească, viaţă monahală fiind deasupra firii, nu împotriva firii! Omul, care îşi doreşte cu adevărat să fie duhovnicesc şi fiu al lui Dumnezeu, trebuie să fie deasupra firii, să și-o depășească. Or, Sfântul Ioan Evanghelistul s-a lăsat robit de fire! Expresia firii lui era mama sa, cea care pune problema ca fiii ei, Ioan şi Iacov, să fie de-a dreapta şi de-a stânga Mântuitorului, întru slava Lui. Sfântul Ioan Evanghelistul s-a lăsat dus de fire și nu a înţeles. A înţeles ceea ce a vrut mama lui, în momentul respectiv, dar, după ce Iisus Hristos S-a slăvit, a înţeles o altă mamă, care și-a biruit firea, pe Maica Domnului! Poate că e greu de înţeles, dar cei care sunteți duhovnici pricepeți!
Părinţii duhovniceşti sunt cei care vă îndrumă, în viaţa duhovnicească şi pe calea mântuirii, nu în sensul în care vă povăţuiesc părinţii după trup, ci așa cum îşi doreşte Dumnezeu. Noi nu suntem conştienţi! Vă zic că, în peste douăzeci de ani de preoţie şi duhovnicie, am întâlnit foarte mulţi oameni. Dintre ei, unii au venit, după ani, şi mi-au zis: „Părinte, când m-ai spovedit, mi-ai zis să fac asta și asta – mai ales că eu sunt foarte pragmatic – dar… am făcut sau nu am făcut...” Cei care au făcut mi-au zis: „Am luat cuvântul ca fiind de la Dumnezeu şi s-a rezolvat problema!” Cei ce nu au făcut au zis: „Nu am făcut şi am greşit...!” Eu, ca duhovnic, nu ţin minte ce le-am zis, după douăzeci de ani nu ai cum să ţii minte toate lucrurile acestea!, însă s-au împlinit 100%, pentru că Duhul Sfânt a lucrat şi le-a răspuns oamenilor pe măsura lor.
Trebuie să înţelegeţi că Iisus Hristos Se descoperă, Se revelează prin duhovnicul dumneavoastră, oricare ar fi el, de la mânăstire sau de la parohie. Dacă vă răspunde la Taina Sfintei Spovedanii şi nu îl ascultați, vă prăbuşiţi, garantat! Singurul om care vă poate scăpa din ispita aceasta este Maica Domnului! Mama după trup nu vă poate scăpa, pentru că judecă prin fire, deşi rugăciunea ei are mare îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu! Însă, cea mai mare îndrăznire și trecere o are Maica lui Dumnezeu, care, ne zice părintele Serghei Bulgakov, este singura pe care o întâlnim pe drumul mântuirii noastre, înainte de Judecata viitoare. Așadar, mama noastră după trup nu este un reper, să mă iertaţi, că sunteţi, aici, atâtea femei-mame! Este o piedică!, pentru că mama este sentimentală, foarte sentimentală. Mama ne vrea binele, dar unul efemer şi trecător, care nu este mântuitor! Reperul nostru adevărat, care nu este efemer şi trecător, este Maica Domnului, care ne poate spune ce vrea Mântuitorul Iisus Hristos de la noi.
Sfântul Ioan Evanghelistul s-a lăsat impresionat de maica-firea lui şi, pentru aceasta, a ajuns la marginea prăpastiei. Aşa cum am zis, astăzi, la Mânăstirea Nicula, el, ucenicul cel mai iubit, s-a lepădat de Hristos, dar a fost reabilitat sub lemnul Crucii, când i se spune: Fiule,„Iată, mama ta!” (In 19, 27) şi Maicii: „Iată, fiul tău!” (In 19, 26).
În istoria mântuirii, Sfântului Ioan Evanghelistul reprezintă un moment special, care, din păcate, nu este aşa de băgat în seamă. Când Iisus Hristos este condamnat la moarte, batjocorit şi pălmuit, toţi ucenicii Lui se delimitează de El, inclusiv Ioan Evanghelistul, care era ucenicul cel mai iubit. Delimitarea are o consecință: este dezbrăcat de haine! Adică, în momentul în care îşi dă seama că Iisus Hristos va fi prins, batjocorit, răstignit şi omorât, el încearcă să fugă, dar cineva pune mâna pe el; reușește să scape, fugind, însă este dezbrăcat de haine! Momentul respectiv este imaginea răstignirii Mântuitorului. Nu se spune, se evită, dar, pe lemnul Crucii, Iisus Hristos a fost răstignit gol, fără haine, deci batjocura a fost deplină! Ceea ce vedem noi, pe icoane sau pe răstigniri, nu e realitatea! Aşa a fost şi botezat...! Dacă veţi vedea icoane bizantine, adevărate, Iisus Hristos a fost botezat gol, la vârsta de treizeci de ani. Iisus Hristos a fost răstignit pe lemnul Crucii tot în pielea goală...! Ioan Evanghelistul, în noaptea când s-a lepădat de Iisus Hristos şi a fugit, a rămas în pielea goală...! Aşa a fost şi Iisus Hristos, pe lemnul Crucii. Foarte interesantă această imagine...! E identică! Ioan Evanghelistul s-a convertit cu adevărat în pielea goală, lepădându-se de mama lui! Sfântul Ioan Evanghelistul a fost cel care s-a dezbrăcat de haina mamei lui, adică a firii lui, a umanităţii lui, dacă vreţi, şi s-a îmbrăcat în haina Maicii Domnului, care l-a învăţat că trebuie să fie şi să înţeleagă altfel, că viaţa duhovnicească se gândeşte, se simte şi se desăvârşeşte altfel.
Maria Egipteanca – ca să ajung la ea – a trăit în pustia Iordanului, în pielea goală! Și viața ei păcătoasă a fost tot o goliciune! Șaptesprezeceani a desfrânat! Tot atâţia ani s-a dezbrăcat de păcat şi s-a îmbrăcat în veşmântul nestricăciunii. De la doisprezece ani, Maria Egipteanca a început să desfrâneze. Șaptesprezece ani a păcătuit şi șaptesprezece ani şi-a răscumpărat păcatul, pe care l-a săvârşit, trântindu-se la pământ şi rugându-se, zi şi noapte, ca să depăşească patima care o stăpânea. De asemenea, cea care a călăuzit-o a fost tot Maica Domnului: ea i-a îngăduit să se închine lemnului Sfintei Cruci, în Biserica Sfântului Mormânt, și tot ea a îndemnat-o să treacă Iordanul, unde să își găsească odihna!
Sfântul Francisc de Assisi, de exemplu, când a plecat de la casa părintească, s-a dezbrăcat de haine, i-a întors spatele tatălui său, pur şi simplu, şi a plecat gol, dezbrăcat, fără nici o haină pe el. S-a dus în lumea monahală, nu într-o lume virtuală, ci într-o lume concretă, şi s-a dăruit total lui Iisus Hristos, gestul dezbrăcării însemnând lepădarea de lume și de fire...! (...)
Limitele, pe care ni le impun Evanghelia și ziua de astăzi, sunt Sfântul Ioan Evanghelistul, ucenicul cel mai iubit, şi Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca. Acestea sunt limitele; nu există mediocri!
Zice un părinte bisericesc că Biserica înseamnă fecioară neprihănită, adică Sfântul Ioan Evanghelistul, dar şi desfrânată pocăită, adică Maria Egipteanca. Ne regăsim şi într-unul, şi într-altul! Fecioară neprihănită înseamnă omul care se dăruieşte total lui Dumnezeu, încă din tinereţile lui, și nu neapărat călugăr. Desfrânată pocăită înseamnă că am trăit o viaţă care nu este plăcută lui Dumnezeu, dar care se poate restaura. Șaptesprezece ani a desfrânat, aşa cum zicea părintele Dimitrie Irimia, azi, în predica de la Nicula, și șaptesprezece ani s-a trântit la pământ şi a cerut mila lui Dumnezeu, apoi, încă treizeci de ani, şi-a sfinţit viaţa; patruzeci și șapte de ani şi-a sfinţit viaţa, încât a ajuns să leviteze de la pământ sau să treacă Iordanul deasupra apei!
Problema mea duhovnicească este că, deşi sunt relativ tânăr, am avut și am mulţi fii duhovniceşti. Puţini dintre ei sunt Ioan Evanghelistul, foarte puţini, cei mai mulţi sunt Maria Egipteanca!
Zbuciumul cel mare nu este al Mariei Egipteanca, vă puteţi închipui lucrul acesta? Zbuciumul cel mare nu este al păcatului, ci al virtuţii. Zbuciumul cel mare este al Sfântului Ioan Evanghelistul. De aceea îl şi iubea Iisus Hristos pe Ioan Evanghelistul. Sfânta Maria Egipteanca ştia că e păcătoasă şi se lupta, trântindu-se la pământ, căindu-se de tot ce a făcut în viaţa ei, de la doisprezece ani.
Ioan Evanghelistul nu avea păcate mari, decât virtual, totul se întâmpla la nivelul minţii şi al inimii, nu al trupului, aşa cum era la Maria Egipteanca. De aceea erau invidioşi toţi ucenicii, care erau mai păcătoşi: Sfântul Petru avea nevastă, soacră şi aşa mai departe. Singurul care era inocent – dar inocenţa este foarte scumpă și foarte greu de păstrat – era Sfântul Ioan Evanghelistul. Eu sunt călugăr, aproape din copilărie, şi nu sunt...! Sfântul Vasile cel Mare se lamenta că, deși este fecior din pântecele maicii lui, nu este feciorelnic! E mai greu să îţi menţii o stare duhovnicească şi feciorelnică decât să te refaci dintr-o viaţă păcătoasă, deşi Sfânta Maria Egipteanca ne spune că șaptesprezece ani, după păcat, s-a târât la pământ, ca să-şi depăşească starea de necurăţie. Dar Sfântul Ioan Evanghelistul nu a cunoscut păcatul şi a trăit o sută de ani! A trăit o sută de de ani, nu a fost căsătorit, dar nu a fost lipsit de ispita minţii, a inimii şi a trupului! Este mai greu să trăieşti această stare, dar cea care l-a ajutat, care l-a scos din ispită şi care l-a mântuit a fost Maica Domnului!, despre care zicem, în rugăciunea de la Pavecerniţa Mare: „Nespurcată, neîntinată, nestricată, fără prihană, curată Fecioară, a lui Dumnezeu Mireasă”.
Cu acestea, multe şi nespuse, aş vrea să rețineți definiţia: Biserica, însemnând comunitatea de credincioşi, este fecioară neprihănită – adică Sfântul Ioan Evanghelistul, adică realitatea pe care o vrea Dumnezeu – sau desfrânată pocăită – care este Maria Egipteanca. Probabil, suntem toţi Maria Egipteanca, dar Iisus Hristos, Dumnezeu, ne vrea fecioară neprihănită, adică asemenea Sfântului Ioan Evanghelistul!
[1] Conferință susținută la Casa de Cultură, Gherla, jud. Cluj, la invitația Protopopopiatul Ortodox Român Gherla, 21 aprilie 2013.