Umblarea pe mare ‑  Potolirea furtunii^[1]

Şi îndată Iisus i‑a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.

Şi dând drumul mulţimilor, S’a suit în munte, ca să Se roage în deosebi. Şi făcându‑se seară, era singur acolo.

Iar corabia era la multe stadii departe de ţărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, Iisus a venit la ei umblând pe mare. Văzându‑L umblând pe mare, ucenicii s’au înspăimântat, zicând că este nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le‑a vorbit îndată, zicând: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” Iar Petru, răspunzând, a zis: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă”. El i‑a zis: „Vino!” Iar Petru, coborându‑se din corabie, a mers pe apă şi a venit la Iisus. Dar văzând vântul puternic, s’a înfricoşat şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: „Doamne, scapă‑mă!” Iar Iisus, întinzându‑Şi îndată mâna, l‑a apucat şi i‑a zis: „Puţin credinciosule, de ce te‑ai îndoit?” Şi suindu‑se ei în corabie, vântul s’a potolit. Iar cei din corabie I s’au închinat, zicând: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!”

Şi, trecând marea, au venit pe uscat în Ghenizaret.

(Matei 14, 22‑34)

Evanghelia de astăzi ni‑L înfăţişează pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos într‑un moment de tristeţe. Nu spune explicit acest lucru, dar noi îl deducem foarte bine din context. Vedem o mare învolburată în mijlocul căreia se luptau Apostolii să salveze corabia şi vieţile lor. După ce toată noaptea s‑au luptat cu valurile şi cu vântul neprielnic, a apărut pe apă Mântuitorul Hristos, pe care ei, în spaima lor, L‑au considerat o nălucă şi au început să strige. Mântuitorul le răspunde lor, şi peste veacuri și nouă: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”. Atunci, Sfântul Apostol Petru cere îngăduinţă să meargă şi el pe apă către Mântuitorul său, începe să păşească pe apă ca pe uscat dar, pierzându‑şi ţinta, scopul, adică pierzându‑L din ochi pe Mântuitorul Hristos şi privind în jur la vântul care stătea împotrivă şi la valurile de sub picioare, a început să se scufunde şi în acelaşi timp să strige: „Doamne, scapă‑mă!”. Mântuitorul Hristos i‑a întins mâna, l‑a ridicat din nou deasupra apei şi i‑a spus: „Puţin credinciosule, de ce te‑ai îndoit?”. Şi împreună s‑au urcat în corabie. În acel moment s‑a potolit furtuna, ne spune evanghelistul, iar toţi Apostolii au îngenuncheat, s‑au închinat şi au zis: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!”. Şi‑n felul acesta au plecat mai departe până pe ţărmul celălalt, în ţinutul Ghenizaretului.

De ce spun că Mântuitorul Hristos era trist? Îl vedem şi în alte împrejurări trist. De pildă, la intrarea în Ierusalim, călare pe mânzul asinei, păşind peste hainele aşternute de cetăţeni şi în strigătele lor de slavă – „Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” (Mt. 21, 9) – nu se putea bucura de această primire triumfală ştiind că aceiaşi oameni, peste câteva zile, vor striga: „Ia‑l!, ia‑l!, răstigneş­te‑l!…” (In. 19, 15). De această dată, însă, tristeţea Mântuitorului Iisus Hristos era de altă natură, avea altă motivaţie. Înainte de a se întâmpla minunea potolirii furtunii de pe mare, făcuse minunea înmulţirii pâinilor. Erau în pustie, ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii – aţi auzit, chiar Duminica trecută această Evanghelie – au ascultat cuvintele Mântuitorului Hristos până spre seară când şi‑au dat seama Apostolii că n‑au cu ce să hrănească atâta mulţime de oameni şi L‑au rugat să dea drumul mulţimilor ca să meargă să‑şi cumpere pâine. Hristos le răspunde: „daţi‑le voi să mănânce” (Mt. 14, 16), deşi ştia prea bine că n‑aveau la îndemână decât cinci pâini şi doi peşti, pe care Hristos le‑a binecuvântat, le‑a dat Apostolilor iar Apostolii mulţimilor şi aceştia s‑au săturat încât au rămas douăsprezece coşuri de fărâmituri. Dar, ne spune Sfântul Evanghelist Marcu că, Apostolii n‑au înţeles nimic. Şi pentru aceasta, Hristos i‑a silit – chiar aşa se scrie în Evanghelie –, i‑a obligat efectiv, să se urce în corabie şi să treacă pe ţărmul celălalt până El va da drumul mulţimilor. Cuvântul de la sfârşitul Evangheliei de astăzi, atunci când Apostolii au îngenuncheat şi s‑au închinat Mântuitorului Iisus Hristos, şi anume: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Mt. 14, 33), trebuia rostit imediat după ce Hristos – Fiul lui Dumnezeu, a înmulţit cele cinci pâini şi cei doi peşti! Or, Apostolii n‑au făcut‑o şi cu atât mai puţin mulţimea de peste cinci mii de bărbaţi, adică probabil peste cincisprezece mii de oameni – acolo erau şi femei şi copii. De obicei atunci când este vorba de Dumnezeu şi de Biserică sunt mai prezenți femeile şi copiii decât bărbaţii, dar să zicem că erau la egalitate, deci erau peste cincisprezece mii de oameni. Nici unul – şi nu consemnează Sfânta Scriptură – n‑a considerat şi n‑a mărturisit pe faţă, nici Apostolii, nici mulţimea, că Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui viu. A fost necesară o furtună pe mare şi o primejdie de moarte pentru Apostoli ca aceştia să ajungă şi să mărturisească, în cele din urmă, că Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui viu! Ce interesant! Atâta timp cât Dumnezeu hrăneşte mulţime de oameni şi nu numai că‑i hrăneşte, o face cu prisosinţă, adică le rămân douăsprezece coşuri pline de fărâmituri, deci şi în plus, oamenii n‑au conştiinţa că pâinea cea de toate zilele vine de la Dumnezeu şi nici nu‑L mărturisesc ca Dumnezeu adevărat şi nici nu I se închine. Câţi dintre credincioşii noştri, de pildă, îşi rostesc rugăciunea înainte de masă şi după masă? Foarte puţini! Dar dacă n‑ar avea ce să mănânce cu siguranţă că s‑ar ruga îndelung şi ar cere lui Dumnezeu pâinea cea de toate zilele. N‑au înţeles mulţimile şi, mai trist pentru Mântuitorul Hristos şi pentru oricare învăţător şi pentru oricare duhovnic, dacă vreţi, n‑au înţeles nici ucenicii. Deci n‑au înţeles mulţimile, dar n‑au înţeles nici ucenicii Mântuitorului Hristos, care au văzut atâtea minuni! Trei dintre ei L‑au văzut pe Muntele Taborului schimbat la faţă, în adevărata Lui identitate! Pentru această pricină, Hristos, după ce i‑a silit pe Apostoli să plece cu corabia şi El a dat drumul mulţimilor, s‑a suit în munte, în singurătate, ca să se roage. Nu cu mult timp înainte i‑a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, pe trei dintre Apostoli şi împreună cu ei S‑a suit în munte ca să se roage, şi‑n faţa lor S‑a schimbat la faţă. De această dată, Hristos se retrage în singurătate, adică de unul singur, şi se roagă. Şi..., S‑a rugat toată noaptea! Credeţi că s‑a rugat pentru El Însuşi? S‑a rugat pentru cei peste cincisprezece mii de oameni şi în special s‑a rugat pentru ucenicii Lui, pentru Apostoli. Tot Sfântul Evanghelist Marcu face această remarcă, că Hristos, retras în rugăciune, i‑a văzut pe Apostoli că se învăluiau de valurile mării şi erau în primejdie de moarte şi totuşi a zăbovit până la a patra strajă din noapte, adică până în zorii zilei, şi după aceea s‑a dus să‑i salveze. Tristeţea Mântuitorului Hristos s‑a transformat, cu siguranţă, în lacrimi, rugându‑Se cu durere lui Dumnezeu‑Tatăl pentru mulţimea oamenilor care n‑au înţeles nimic şi pentru ucenicii Lui care, de asemenea, n‑au priceput nimic.

Tot Sfânta Evanghelie ne spune mai departe, că pentru această minune a înmulţirii pâinilor, oamenii şi mai mult au dorit să‑L facă rege, să‑L facă un stăpân lumesc care permanent să le dea din belşug cele trebuincioase. Hristos, ştiind acest lucru, s‑a delimitat, arătându‑le pe față gândul lor ascuns. La următoarea minune a înmulţirii pâinilor, Hristos le spune: „Nu pentru că aţi văzut minuni Mă căutaţi, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v’aţi săturat” (In. 6, 26), dar „Dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi” (In. 6, 53). Şi când au auzit oamenii aşa ceva – Cum să mâncăm noi Trupul Tău şi cum să bem noi Sângele Tău? – s‑au smintit şi au plecat. N‑a mai trebuit să rămână Hristos să dea drumul mulţimilor, aşa cum a făcut‑o atunci când a înmulţit cinci pâini şi doi peşti. Oamenii s‑au smintit, s‑au ridicat şi au plecat! Şi zice Hristos către Apostoli: „Nu cumva şi voi vreţi să vă duceţi?…” Şi atunci răspunde iarăşi Petru: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice...” (In. 6, 67‑68).

Vedeţi, de ce era trist Mântuitorul nostru Iisus Hristos? Era trist din cauza Apostolilor! Era trist din cauza oamenilor care voiau să‑şi sature pântecele, să‑şi tămăduiască bolnavii, să scape de stăpânirea demonilor, să fie izbăviți de toate necazurile şi tristeţile, dar care nu se străduiau să treacă dincolo de aceste minuni şi să recunoască în persoana Mântuitorului Hristos pe Fiul lui Dumnezeu.

Evanghelia de astăzi şi Hramul Mânăstirii Nicula, ne conştientizează de faptul că noi am venit aici să ne hrănim și să ne înălțăm duhovniceşte, nu numai să ne eliberăm de toate necazurile şi poverile pe care le‑am adunat într‑un an, nu numai să ne spovedim de păcatele pe care le‑am săvârşit şi, poate, să ne împărtăşim. Nu ştiu cât de conştienţi suntem că ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos...!? Dincolo de aceste slujbe, de predicile care se rostesc, de binecuvântarea preoţilor, a ierarhilor, dacă nu L‑aţi găsit pe Mântuitorul Hristos şi n‑aţi aflat că El este Fiul lui Dumnezeu, dacă nu vă închinaţi, în Duh şi‑n adevăr, şi dacă nu mărturisiţi că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui viu, n‑aţi făcut nimic! Dimpotrivă! Jertfa voastră de a veni la Mânăstirea Nicula poate să fie o jertfă urâtă lui Dumnezeu! Citiţi, de pildă, în Vechiul Testament, în Cartea lui Isaia, chiar în primul capitol, în care Domnul Dumnezeu se plânge de jertfele care‑I erau aduse, scârbit strigă la ei şi le spune: „Ce preţ au pentru Mine mulţimea jertfelor voastre? – zice Domnul–; M’am săturat de arderile‑de‑tot cu berbeci şi nu vreau grăsime de miei şi sânge de tauri şi de ţapi, şi nici ca voi să vă înfăţişaţi cu ele înainte‑Mi; căci cine oare le‑a cerut din mâinile voastre?” (Is. 1, 11‑12), (...).

Să credem și într‑un gând să mărturisim, aşa cum auziţi în Sfânta Liturghie: Cred întru unul Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt! Dar să trecem dincolo de acestea. Să‑L iubim pe Domnul Dumnezeul nostru! Sunteţi atâţia părinţi de copii aici de faţă, ce‑ar fi, copiii dumneavoastră să fie sănătoşi, să fie frumoşi, să aibă tot ce le trebuie, dar să nu vă iubească şi să nu vă spună niciodată te iubesc? Ce‑ar fi? O adevărată tragedie! Aşa este şi faţă de Dumnezeu! Să fim, din mila Lui, sănătoşi şi frumoşi şi s‑avem de toate şi niciodată să nu‑I spunem lui Dumnezeu: Doamne, te iubesc!

Şi închei, tot prin cuvântul Evangheliei de astăzi, pe care vi l‑am mai spus altă dată – dacă mi‑aduc aminte, acum trei ani. Spune Sfânta Scriptură că i‑a silit pe ucenici să se urce în corabie şi să treacă de cealaltă parte a mării până El a dat drumul mulţimii. Știţi ce a însemnat că Hristos a dat drumul celor peste cincisprezece mii de oameni? Cel puţin ceea ce faceţi dumneavoastră când ne vedeţi pe noi, preoţii. Cel puţin o binecuvântare s‑a aşternut pe creştetul fiecăruia dintre cei cincisprezece mii de oameni! Dar, cred că mai mult decât atât! Acolo erau oameni cu boli, cu necazuri, cu suferinţe, care abia aşteptau să‑L întâlnească faţă către faţă pe Hristos şi să‑şi spună oful inimii lor. Sunteţi aici mii de oameni, la Dumnezeu nu există anonimi! În faţa lui Dumnezeu fiecare dintre noi suntem persoane unice şi irepetabile; cu fiecare Dumnezeu are un plan; pe fiecare ne ascultă, în parte; pe fiecare ne ştie – aşa cum aţi auzit în rugăciunea pe care am citit‑o la Sfânta Liturghie – din pântecele maicii noastre! Şi dacă este aşa, staţi de vorbă cu El! De aceea aţi venit aici! Să nu plecaţi fără binecuvântarea Lui! Să nu plecaţi fără cuvântul Lui! Să nu plecaţi fără de El! Să fiți conștienți că, odată ce v‑ați împărtășit cu Trupul și Sângele Domnului, Îl aveţi în voi pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu! Amin!