Dumnezeu există, eu L‑am întâlnit...!^[1]

Şi'n timp ce trecea, Iisus a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii Săi L‑au întrebat, zicând: „Învăţătorule, cine a păcătuit, el, sau părinţii lui, de s'a născut orb?” Iisus a răspuns: „Nici el n'a păcătuit, nici părinţii lui, ci pentru ca'ntru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu. Lucrurile Celui ce M'a trimis trebuie ca Eu să le fac până este ziuă; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii!” Aceasta zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i‑a zis: „Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului” – care se tâlcuieşte: trimis –. Deci s'a dus şi s'a spălat şi a venit văzând.

Iar vecinii şi cei ce‑l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: „Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea?...”. Unii ziceau: „El este”. Alţii ziceau: „Nu, ci seamănă cu el”. Dar el zicea: „Eu sunt”. Deci îi ziceau: „Cum ţi s'au deschis ochii?” Acela a răspuns: „Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi mi‑a uns ochii şi mi‑a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci ducându‑mă şi spălându‑mă, mi‑am dobândit vederea”. Şi i‑au zis: „Unde este acela?” El a zis: „Nu ştiu”.

Atunci l‑au dus la farisei, pe cel ce oarecând fusese orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i‑a deschis ochii. Deci din nou îl întrebau acum şi fariseii, cum şi‑a dobândit vederea. Iar el le‑a zis: „Tină a pus pe ochii mei şi m'am spălat şi văd”. Deci ziceau unii dintre farisei: „Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta”. Iar alţii ziceau: „Cum poate un om păcătos să facă astfel de minuni?...” Şi dezbinare era între ei. Atunci i‑au zis din nou orbului: „Tu ce zici despre el, că ţi‑a deschis ochii?” Iar el a zis: „E profet”.

Dar Iudeii n'au crezut despre el că era orb şi şi‑a dobândit vederea până ce n'au chemat pe părinţii celui care‑şi dobândise vederea. Şi i‑au întrebat, zicând: „Acesta este fiul vostru despre care ziceţi că s'a născut orb? Ei bine, cum de vede acum?” Răspunzând atunci părinţii lui, au zis: „Ştim că acesta este fiul nostru şi că s'a născut orb; dar cum de vede el acum, noi nu ştim; sau cine i‑a deschis ochii, nu ştim; întrebaţi‑l pe el; e în vârstă, el despre sine va vorbi”. Pe acestea le‑au spus părinţii lui, pentru că se temeau de Iudei. Fiindcă Iudeii se înţeleseseră că dacă cineva Îl va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: „E în vârstă, întrebaţi‑l pe el”.

Deci l‑au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i‑au zis: „Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că omul acesta este păcătos”. A răspuns deci acela: „Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că am fost orb şi acum văd”. Deci i‑au zis: „Ce ţi‑a făcut? Cum ţi‑a deschis ochii?” Le‑a răspuns: „Acum v'am spus şi n'aţi auzit? De ce vreţi să mă mai auziţi o dată? Nu cumva vreţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?” Şi l‑au ocărât şi i‑au zis: „Tù eşti ucenic al aceluia, dar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu lui Moise i‑a vorbit, dar pe acesta nu‑l ştim de unde este”. A răspuns omul şi le‑a zis: „În aceasta stă minunea, că voi nu ştiţi de unde este, şi El mi‑a deschis ochii. Noi ştim că Dumnezeu nu‑i ascultă pe păcătoşi; ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi‑I face voia, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s'a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n'ar fi Acesta de la Dumnezeu, n'ar putea să facă nimic”. Au răspuns şi i‑au zis: „Pe de‑a'ntregul în păcate te‑ai născut, şi tu ne înveţi pe noi?... ”. Şi l‑au dat afară.

Şi a auzit Iisus că l‑au dat afară. Şi, găsindu‑l, i‑a zis: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? ” El a răspuns, zicând: „Şi cine este, Doamne, ca să cred în El?” Şi a zis Iisus: „L‑ai şi văzut! şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este”. Iar el a zis: „Cred, Doamne!” Şi I s'a închinat.

(Ioan 9, 1‑38)

Hristos a înviat!

[Adevărat a înviat!]

Evanghelia este plină de încărcătură teologică și nu la întâmplare s‑a pus să se citească astăzi, în duminica a 6‑a după Paşti, ce precede Înălţarea Domnului. Iisus Hristos mărturisește și demonstrează că El este Lumina lumii! Săvârşeşte minunea vindecării unui orb din naştere și se descoperă pe El Însuşi ca Fiu al lui Dumnezeu, mărturisind aceasta public fostului orb. Orbul a căpătat atât lumina ochilor cât şi lumina minţii, adică lumina duhovnicească, primind adevărul confirmat că Hristos este Fiul lui Dumnezeu prin credință și închinare.

Din două motive îmi este foarte greu să vorbesc azi! În primul rând, pentru că aşa cum m‑a impresionat în mod deosebit întâlnirea Mântuitorului Hristos cu femeia samarineancă din evanghelia de duminica trecută, m‑a impresionat şi întâlnirea Domnului cu orbul din naștere. În al doilea rând, cu emoție, mă regăsesc ca întotdeauna acasă la Mânăstirea Nicula.

Evanghelia care s‑a citit la Sfânta Liturghie se încheie cu această întâlnire. Întâlnirea iniţială, dintre orb şi Hristos, nu se confirmă prin ea însăşi. Hristos trece pe lângă orb, aparent fără să‑l bage în seamă. Cei care îl bagă în seamă pe orb sunt Apostolii, dar nici ei direct, ci indirect, Îl întreabă pe Hristos: „Cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui de s‑a născut orb?”. Iar Hristos le răspunde: „Nici acesta, nici părinţii lui, ci s‑a născut orb ca prin aceasta să se vadă lucrarea lui Dumnezeu”. Iar lucrarea lui Dumnezeu nu reiese neapărat din faptul că Hristos l‑a vindecat, ci din rezultatul întâlnirii dintre cei doi, adică dintre orbul vindecat, alungat din sinagogă, şi Mântuitorul Hristos. Hristos îl întreabă: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”, iar orbul vindecat zice: „Cine este, Doamne, ca să cred în El?”. Şi primeşte răspunsul: „L‑ai şi văzut! Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine!”. Şi ne spune Sfânta Evanghelie că orbul vindecat a mărturisit: „Cred, Doamne!” şi I s‑a închinat.

Pentru mine, acesta este momentul cel mai important şi la care Hristos a vrut să ajungă prin minunea lui. Minunea Lui n‑a făcut decât un om fericit, care s‑a vindecat de orbirea trupească. Nici chiar părinţii lui n‑au reuşit să se bucure. Când au fost chemaţi în sinagogă de mai marii poporului, l‑au recunoscut pe orb ca fiul lor dar, de frică să nu fie şi ei scoşi din sinagogă, excomunicaţi, nu L‑au mărturisit pe Hristos şi au dat cumva toată „vina vindecării” pe fiul lor: „este mare, are o anumită vârstă şi poate să vă răspundă ceea ce i s‑a întâmplat”. Sfânta Scriptură confirmă că aceasta au spus‑o de frica iudeilor care s‑au sfătuit şi au hotărât să fie scoşi afară din sinagogă toți cei care Îl vor mărturisi pe Hristos. A fi scos din sinagogă echivala cu excluderea din comunitate! Comunitatea religioasă în Vechiul Testament, în înţelesul ei deplin, însemna totalitatea oamenilor din societatea evreiască. Societatea era aceeaşi cu comunitatea din templu. Niciodată forma comunitară religioasă n‑a exclus forma socială. Astăzi, când am îngenuncheat să rostesc rugăciunea Sfântului Vasile cel Mare unde este amintită Biserica, întreaga lume, conducătorii acesteia, respectiv ai ţării noastre, m‑am gândit că suntem într‑o perioadă dificilă şi mulţi au să judece. Este o rugăciune consacrată, de sute de ani, n‑am inventat‑o eu astăzi. Întotdeauna comunitatea religioasă trebuie să se identifice cu comunitatea civilă, socială. Noi suntem aceiaşi, facem parte din Biserică, dar suntem şi cetățenii acestei țări. Aceiaşi oameni care trebuie să ne comportăm ca atare, şi ca fii ai lui Dumnezeu, dar şi ca membri ai unei comunităţi sociale. Or, excomunicarea în Vechiul Testament era ceea ce ar însemna astăzi persona non‑grata, adică o persoană care este exclusă total dintr‑o anumită comunitate, locală sau națională. Sigur că părinţii orbului au trăit cu această frică şi şi‑au renegat cumva fiul şi au pus pe seama lui tot ceea ce i s‑a întâmplat. Singurul care a fost dat afară din sinagogă a fost omul vindecat de orbire! Şi tot el, singur, a fost cel care s‑a întâlnit cu Domnul Hristos: – „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”. – „Cine este, Doamne?”.– „Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine!”.

Excluderea orbului vindecat din comunitatea socială şi religioasă a fost cumva „necesară”! Şi am să vă dau un exemplu despre care am vrut să vă vorbesc la sfârşitul predicii mele.

N‑aş fi putut veni la Nicula fără să vorbesc despre Mitropolitul Bartolomeu, ar fi fost nefiresc. Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu, student fiind la Medicină şi în acelaşi timp la Conservator, a organizat o grevă studenţească în Clujul aniilor ’46. Datorită acestei greve, a fost considerat persona non‑grata şi dat afară din oraşul Cluj pentru foarte mulţi ani. Mai mult, a fost dus pe jos din Cluj până la Mânăstirea Topliţa din judeţul Harghita, vreme de câteva săptămâni, din post în post – mă refer la postul de jandarmi – deci, din localitate în localitate, însoțit de un jandarm sau doi era condus până la postul din localitatea următoare, flămând, însetat şi aşa mai departe. Spune el că nu a avut cum să se spele, practic era în arest, iar în postul de jandarmi când ajungea să înnopteze era închis în celulă cu alţi răufăcători sau de unul singur, oricum în condiţii insalubre, și s‑a umplut de păduchi. Doar la Reghin, în casa unui preot, a reuşit cumva să se primenească. Dar, în ’93 a fost ales și instalat ca Arhiepiscop al Clujului. Tot atunci, firesc, i s‑a ridicat consemnul de persoană non‑grata şi a devenit Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu nu numai pentru Cluj, pentru întregul Ardeal, întreaga ţară și pentru întreaga umanitate. Un om polivalent şi foarte cunoscut, atât în ţară cât şi în străinătate, unde a petrecut mulţi ani, în America 11. Deci, câteodată este „necesar” să devii persona non‑grata sau excomunicat, pentru că, în planul lui Dumnezeu, lucrurile acestea îşi au rostul lor. Suferinţa excluderii și a înstrăinării poate maturiza și transforma situația în folosul deplin al persoanei în cauză și al societății!

Mă gândesc la omul vindecat din evanghelia de astăzi care până a fost vindecat stătea la marginea drumului şi cerşea. Era o persoană publică, toţi cerşetorii sunt persoane publice, toată lumea îi cunoaşte! Dar era cerşetor și la marginea societăţii. Când a reuşit şi el să se integreze în societate, în familie şi în comunitatea religioasă, acestea l‑au exclus, iar excluderea a făcut să‑L întâlnească pe Mântuitorul Hristos. Să‑L întâlnească, să‑L cunoască, să‑L mărturisească şi să I se închine – o şansă pe care au avut‑o, în această lume, foarte puţini oameni. De atunci până astăzi, oamenii duhovniceşti, dacă veţi citi cărţile sfinte, puţini la număr, printr‑o nevoinţă de o viaţă întreagă au reuşit, în cele din urmă, să‑L întâlnească pe Dumnezeu faţă către faţă. Dar nevoinţa lor de o viaţă întreagă a însemnat tot excludere! Majoritatea oamenilor sfinţi s‑au retras din viaţa publică, socială și comunitară, s‑au izolat în munţi, în pustii şi în peşteri şi acolo, după ani şi ani de nevoinţe, reuşeau să dobândească vederea dumnezeiască. Nu se poate întâlni cineva cu Dumnezeu fără o minimă nevoinţă, şi aceea care presupune izolarea. Când ucenicii Îi cer lui Hristos: „învaţă‑ne să ne rugăm”, le rostește rugăciunea Tatăl nostru, pe care o avem până în ziua de astăzi. Dar când Îl întreabă: „cum trebuie să ne rugăm?”, Hristos îi îndeamnă la însingurare şi le spune: „tu, când vrei să te rogi, intră în cămara ta – a sufletului tău – şi roagă‑te în ascuns şi Tatăl tău, care este în ascuns, va vedea şi‑ţi va primi rugăciunea ta”. De aceea omul, când se roagă, are nevoie de intimitate. Rugăciunea comună a Bisericii este necesară şi obligatorie, dar în acelaşi timp trebuie să ne regăsim şi într‑o intimitate personală cu Dumnezeu.

Iubiţi creştini, trebuie să tânjim în permanenţă după aceste întâlniri pe care le‑au avut oamenii din istoria Sfintelor Scripturi. Acesta este scopul. Hristos o spune astăzi făţiş, că nu pentru păcatele părinţilor s‑a născut acesta orb şi nici pentru păcatele personale, ci pentru ca să se vadă în el şi prin el lucrarea lui Dumnezeu. Pentru Hristos, minunea a fost secundară spre mângâierea omului; pe El L‑a interesat să‑i mântuiască sufletul, să‑i deschidă ochii minţii și ai inimii şi să‑L cunoască pe Dumnezeu cu adevărat. Acesta era scopul Mântuitorului, atât pentru femeia samarineancă din evanghelia de duminica trecută, cât şi pentru orbul din cea de astăzi. Ca text, sunt foarte lungi aceste pericope evanghelice, pentru că Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan a căutat să ni‑L descopere pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, nu atât ca persoană istorică ce a făcut lucruri ieşite din comun. Același Apostol, pe care îl numeşte Sfânta Evanghelie „cel mai iubit ucenic” al Mântuitorului Hristos, ajunge să zică cuvinte extraordinare şi să‑L definească pe Dumnezeu în chip deosebit. Amintesc unul singur: „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el”. Această frază ascunde întreaga Scriptură, atât a Vechiului cât şi a Noului Testament, dar câţi dintre noi ne oprim la ea? Este o frază foarte frumoasă şi ne încântă, pentru că se vorbeşte de iubire, dar trebuie înțeleasă în duhul Scripturii şi al Sfintei Tradiţii. Iubirea este adevărată dacă o pui în relaţie cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este exclus din iubirea ta, atunci ea nu există; probabil, în cel mai fericit caz, este un sentiment uman care trece odată cu povara timpului.

Să ne oprim la rezumatul evangheliei de astăzi şi să ne dorim, ca orbul vindecat şi femeia samarineancă, să‑L întâlnim pe Domnul. Îl întâlnim, e adevărat, atunci când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Lui în Sfânta Împărtăşanie. Dar câți dintre noi putem spune că am avut această experiență intimă, deplină şi de negrăit a întâlnirii cu Domnul.

Şi închei prin a vă îndemna să citiţi o carte: „Dumnezeu există; eu L‑am întâlnit”, de André Frossard. Ea ne descoperă întâlnirea unui om cu Dumnezeu şi convertirea lui la o viaţă creştină autentică. Este foarte mare asemănarea cu ceea ce i s‑a întâmplat orbului vindecat din evanghelia de astăzi. În momentul în care L‑a întâlnit pe Dumnezeu, s‑a convertit şi s‑a botezat, a fost repudiat de familie şi de societate. Mai mult, a îngăduit Dumnezeu să vină peste el necazuri mari încât ajunge la concluzia că atunci când nu‑L cunoştea pe Dumnezeu i‑a fost mai uşor. Şi orbului i‑a fost mai uşor înainte de a se întâlni cu Mântuitorul Hristos (...).

Fiţi încredinţaţi că viaţa creştină nu este uşoară! Atunci când este uşoară să vă temeţi, ceva nu e în ordine, să vă puneţi întrebări...! Când viaţa este grea, să ştiţi că Dumnezeu este foarte aproape de noi, în imediata noastră apropiere, şi putem avea vederi dumnezeieşti, aşa cum a avut orbul vindecat din evanghelie. Poți ajunge la un dialog personal cu Dumnezeu care Se confirmă: „Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine!” Şi când Îţi va răspunde, bucuria momentului respectiv se va înveşnici în fiinţa ta, în inima ta şi pe chipul tău pentru totdeauna. Dacă aţi întâlnit vreodată oameni duhovniceşti, le‑aţi văzut chipul luminat de firea dumnezeiască, pentru că pe faţa lor s‑a întipărit imaginea lui Hristos, Cel răstignit şi înviat. De aceea părinţii duhovniceşti sunt atât de frumoşi la chip – în sensul filocalic și duhovnicesc –, pentru că ei L‑au întâlnit pe Dumnezeu faţă către faţă. Ei nu recunosc, dar identitatea lor transfigurată, pnevmatizată şi înduhovnicită, mărturiseşte pe deplin acest lucru.

***

Iubiţii mei, mulţumesc bunului Dumnezeu pentru această minunată zi! Mulţumesc părintelui stareţ Nicolae, pentru care ne rugăm să îl ajute Dumnezeu să ducă destinul acestei mânăstiri până la capăt. Mulţumesc obştii monahale de la Nicula, fraţilor mei duhovniceşti, în care mă regăsesc...! De asemenea, și poate mai mult, mă iertaţi!, mă regăsesc în dumneavoastră; dintotdeauna preotul se regăseşte în fiii lui duhovniceşti. Nu‑mi sunteţi toţi fii duhovniceşti, decât într‑o oarecare măsură. Dar, aşa cum spuneam şi altă dată, aici la Mânăstirea Nicula vă ştiu locul unde staţi în biserică şi când slujim afară pe amfiteatrul natural. Dacă nu aţi ajuns la timp la slujbă, mi se strânge inima şi mă gândesc oare ce s‑a întâmplat cu familia cutare sau cu copilul cutare şi, cred eu, dacă un om păcătos poate avea sentimente de genul acesta, cu atât mai mult Dumnezeu...! Să nu părăsiţi niciodată Mânăstirea Nicula! E casa noastră, locul bucuriei şi fericirii noastre, dar este şi casa lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, locul în care Dumnezeu a binevoit. De aceea, vă mulţumesc cu totul special...!

Dumnezeu să vă binecuvinteze și să vă ajute! Iar lumina Învierii, care odată cu Înălţarea Domnului nu se stinge, să rămână veşnic cu frăţiile voastre! Și nu‑l uitaţi pe orbul din evanghelia de astăzi: nu este suficient să avem ochi trupeşti, neapărat trebuie să ajungem să‑L vedem cu ochii duhovniceşti pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Amin!

Hristos a înviat!

[Adevărat a înviat!]

^[1] Predică rostită în Duminica a 6‑a după Paşti (a Orbului din naştere), la Sfânta Mânăstire „Adormirea Maicii Domnului”, Nicula, 20.05.2012.