Născătoare de Dumnezeu
– datorie şi calitate
Dacă aţi început cu bine aţi venit!, şi eu îndrăznesc să vă răspund: bine v‑am găsit!
Deşi am emoţii, totuşi mă bucur că sunt în mijlocul dumneavoastră, pentru întâia dată şi cu multe reţineri, deoarece ştiu foarte bine că mulţi dintre invitaţi sunt personalităţi, precum părintele Teofil Părăianu sau părintele Galeriu, şi nu am pretenţia să mă ridic la înălţimea lor şi nici nu doresc să vă aşteptaţi la aşa ceva, dimpotrivă...!
În al doilea rând, vreau să ştiţi că, de zece ani de când slujesc Sfântul Altar, nu am reuşit să fiu un mare teolog şi cred că nici nu voi reuşi, însă am încercat să fiu un practician şi doresc ca întrebările dumneavoastră, legate de temă sau nu, să fie unele practice, pot fi şi teologice, dar nu mă puneţi la încercare pentru că nu ştiu dacă am să vă pot răspunde...!
Vin de la o mânăstire care este închinată Maicii Domnului, de la Mânăstirea Nicula, unde avem o Icoană făcătoare de minuni, despre care aţi auzit, poate chiar aţi reuşit să o vedeţi şi să o sărutaţi sau poate aţi văzut‑o doar în filme documentare. Am socotit, pentru faptul că vin de la Mânăstirea Nicula, să vă vorbesc despre Maica Domnului, deși veţi vedea că Maica Domnului, de fapt, în tema mea, are, oarecum, un rol secundar. Şi pentru că nu toţi sunteţi teologi, vreau să vă spun câteva temeiuri scripturistice pentru care noi o cinstim pe Maica Domnului ca şi Născătoare de Dumnezeu. Aşa este bine şi cred că este necesar.
Cu siguranţă, cu toţii cunoaşteţi ceea ce numeşte învăţătura de credinţă ortodoxă, proto‑evanghelia, și anume făgăduința care reiese din blestemul lui Dumnezeu asupra şarpelui, din Facere 3, 15: „Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între seminţia ta şi seminţia ei; Acela îţi va ţinti ţie capul, iar tu îi vei ţinti Lui călcâiul”, proorocie care vorbeşte despre cea care Îl va naşte pe Iisus Hristos, Cel care va zdrobi capul şarpelui, Care l‑a şi zdrobit, de fapt, prin pătimirea, jertfa şi învierea Sa din morţi și prin care ne‑a răscumpărat pe noi, pe toţi, din robia păcatului şi a morţii. Un alt temei îl avem la Isaia proorocul, cap. 7, versetul 14. Acolo se vorbeşte mai clar: „Iată, fecioara va purta în pântece şi va naşte fiu şi‑L vor chema cu numele de Emanuel.”, adică „Dumnezeu este cu noi”. Avem deja două elemente principale în ceea ce o priveşte pe Maica Domnului: fecioria ei şi naşterea lui Dumnezeu, a lui Emanuel, care se tâlcuieşte „Dumnezeu este cu noi”. Acestea în Vechiul Testament.
Întotdeauna, la slujba Paraclisului Maicii Domnului, săvârșită în biserici, mai ales în Postul Sfintei Mării (postul Adormirii Maicii Domnului), se citește din Evanghelia după Luca, în care se vorbeşte despre momentul Bunei‑Vestiri, despre numirea Fecioarei Maria ca Maică a Domnului şi despre cinstea pe care i‑a acordat‑o Dumnezeu prin Duhul Sfânt. La întâlnirea arhanghelului Gavriil cu Fecioara Maria, acesta îi va explica şi îi va spune că „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui‑Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema.” (Luca 1, 35). Deci, dacă Fiul ce Se va naşte din ea Se va chema Fiul lui Dumnezeu, precum Îl mărturisim noi în Crez – Fiu al lui Dumnezeu, Om adevărat şi Dumnezeu adevărat, atunci Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu.
Tot la Sfântul Evanghelist Luca, în primul capitol, găsim primul model de rugăciune, care se rostește şi astăzi peste veacuri. Dacă vreţi să vă apăraţi împotriva celor care nu o cinstesc pe Maica Domnului, de ce ne rugăm ei şi de ce o cinstim, să ştiţi că în Evanghelia după Luca, în capitolul I, avem primul model de rugăciune, care nu este o rostire omenească, ci îngerească. Îngerul se adresează Maicii Domnului: „bucură‑te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!” (Luca 1, 28), iar omul adaugă prin Elisabeta: „Şi binecuvântat este rodul pântecelui tău!” (Luca 1, 42). Deci această rugăciune, pe care noi o rostim adesea, pentru prima dată a fost rostită, într‑o împletire minunată, de înger şi de om; pentru ea avem temei în Sfânta Scriptură şi o vom rosti până la sfârşitul veacurilor. Întâlnirea Fecioarei Maria cu Elisabeta descoperă istoriei, pentru prima dată, numirea de Maică a Domnului. Evanghelia spune că mergând Fecioara Maria la munte, într‑un oraș al lui Iuda, „s‑a închinat” Elisabetei, adică s‑au salutat una pe cealaltă, iar Elisabeta s‑a întrebat: „şi de unde mie aceasta, să vină la mine maica Domnului meu?” (Luca 1, 43). Ea este prima fiinţă omenească care o numeşte pe fecioara Maria – Maica lui Dumnezeu!
La Galateni, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre această calitate a Maicii Domnului de Născătoare de Dumnezeu, în capitolul 4, versetul 4, când spune: „dar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu L‑a trimis pe Fiul Său, născut din femeie” (Galateni 4, 4).
Deci, în consecinţă, în concluzie – cunoaşteţi acest lucru, îl trăiţi şi îl mărturisiţi de fiecare dată când vă rugaţi ei – Maica Domnului are, prin excelenţă, calitatea de Născătoare de Dumnezeu și este vrednică de această cinstire. În Ardeal, această cinstire sau preacinstire, supra‑venerare, cum spun teologii, se face în mod deosebit, poate că există şi o influenţă occidentală... Occidentalii au un cult mai deosebit pentru Maica Domnului; de multe ori există tendinţa adorării, care se datorează exclusiv lui Dumnezeu. Cult de adorare suntem datori să‑I aducem doar lui Dumnezeu, sfinţilor de cinstire, iar Maicii Domnului de prea‑cinstire, de supra‑venerare, nu de adorare; de adorare suntem datori să‑I aducem doar lui Dumnezeu. În Ardeal se observă o evlavie aparte la Maica Domnului, mai ales la Mânăstirea Nicula, unde an de an, mii, sute de mii de pelerini vin şi se închină Icoanei făcătoare de minuni care a plâns acum trei sute de ani. În ziua de Sfântă Mărie, în jur de 300 de mii de oameni sunt prezenţi concomitent, se roagă Maicii Domnului şi o cinstesc împreună...!
Şi revin la tema care am anunţat‑o, de fapt, tema centrală a cuvântului meu, şi vreau să vă spun că Paul Evdochimov spune şi vorbeşte despre această calitate a Maicii Domnului, prelungind‑o asupra tuturor fiinţelor omeneşti, devenind datorie pentru fiecare dintre noi. Adică nu numai că avem datoria, ci putem deveni născători de Dumnezeu. Nu doar Paul Evdochimov...! Am să vi‑l citez și pe Sfântul Simeon Noul Teolog, care vorbeşte despre zămislirea lui Iisus Hristos, a lui Dumnezeu, în sufletul omenesc! El vorbește de părtăşia pe care o avem noi în ceea ce priveşte zămislirea Domnului; că noi trebuie să‑L zămislim pe Dumnezeu în sufletul nostru. Iar în momentul în care Îl zămisleşti pe Dumnezeu în sufletul tău, eşti născător de Dumnezeu!
Cel dintâi dintre oameni care are această datorie este preotul. Pentru cei tineri care veţi deveni preoţi, am dorit să vă spun acest lucru. Prima datorie a preotului este de a‑L zămisli pe Dumnezeu în sufletul său, bineînţeles, dar implicit și, mai ales, cu precădere în sufletul credincioşilor lui. Deci preotul are datoria şi menirea să fie născător de Dumnezeu. El se apropie și se aseamănă cel mai mult Maicii Domnului, iar datoria să îi devină calitate...! Preotul, prin rugăciune şi prin harul primit în taina hirotoniei prin punerea mâinilor de către episcop, are puterea să Îl aducă pe Dumnezeu în mijlocul oamenilor, pe masa Sfântului Altar, prin Duhul Sfânt, să prefacă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, adică să aducă întreaga dumnezeire pe masa Sfântului Altar, în biserică, în mijlocul credincioşilor; în virtutea hirotoniei şi a preoţiei sacramentale. Dar nu este suficient, ci trebuie să‑L nască pe Dumnezeu în sufletul enoriaşilor săi şi al tuturor celor cu care intră în dialog...!
După aceea, după preot, ştiţi cine urmează? Mama! Mama are această datorie sfântă: să‑L nască pe Dumnezeu în sufletul copilaşilor! Și astfel trebuie să o cinstim pe mama noastră, nu ca pe o mamă care ne‑a dat viaţă trupească, nu!, ci ca mamă a lui Dumnezeu; sigur că nu la egalitate cu Maica Domnului. Maica Domnului are calitatea, mama noastră are datoria. Poate să tindă spre această calitate și o poate dobândi, dar Maica Domnului este unica Născătoare a Fiului lui Dumnezeu. Deci mama are datoria să‑L nască pe Dumnezeu în sufletul copilaşilor ei. Sigur că şi tata şi fiecare dintre noi, toţi, absolut toţi, şi mai ales noi, creştinii, trebuie să‑L naştem pe Dumnezeu în sufletul nostru; în sufletul celor dragi ai noştri; şi, precum ne porunceşte Iisus Hristos, chiar în sufletul vrăjmaşilor noştri, prin dragostea pe care trebuie să le‑o purtăm!
Dar dacă omul are această datorie şi posibilitate să devină născător de Dumnezeu, la fel de bine, dar foarte rău, poate să fie născător de diavol. Şi preotul poate să fie...! Atunci când preotul sminteşte pe cineva, devine născător de diavol; când mama îşi sminteşte copilul, este născătoare de diavol. Când mama îşi drăcuieşte copilul, pentru că avem acest obicei extraordinar de rău de a drăcui, ce se întâmplă? Nu îl aduce pe diavol în sufletul copilaşului său? Îl trimiţi diavolului; îl aduci pe diavol în preajma lui; şi chiar i‑l dăruieşti cu tot sufletul, pe moment. Cu atâta râvnă spune omul „Du‑te dracului!”, încât diavolul nu are ce să facă, trebuie să vină, pentru că este rugat din tot sufletul şi cu toată fiinţa. Şi atunci ce eşti? Nu eşti născător de diavol? Când blestemi, când înjuri...!? Sfinţii Părinţi spun că fiecare păcat are în spatele lui un diavol. Aşa este duhul mâniei, adică diavolul mâniei, diavolul curviei, diavolul mândriei sau alte păcate, care, toate, au corespondent câte un diavol. Le cunoaştem din experienţă. Ce păcat...! Atunci când săvârşim păcatul, îl naştem pe cel rău în sufletul nostru; când îl determinăm pe celălalt de lângă noi să săvârşească păcatul, ce facem? Îl naştem pe diavol în sufletul lui...!
Mai departe...! Întotdeauna când citesc exorcismele de la botez, lepădările, oamenii se miră; cei care aţi fost naşi sau ați participat la un botez, aţi putut observa că diavolul este certat şi alungat, dintr‑un prunc nevinovat. Dacă preotul îl ceartă pe diavol şi îl alungă din acel copil nevinovat, înseamnă că în pruncul respectiv este prezent diavolul? Aici avem de‑a face cu stăpânirea celui rău ca și consecință a păcatului strămoșesc! Dar îmi vine în minte Psalmul 50, care spune: „în fărădelegi m‑am zămislit şi în păcate m‑a născut maica mea”; iată de ce este necesar să se facă exorcizări la un copil care abia a văzut lumina zilei.
Problema zămislirii în fărădelegi şi a naşterii în păcate oare nu poate fi rezolvată? Nu se poate evita acest lucru? Foarte mulţi copii se nasc la întâmplare. A fost un accident şi ca să nu păcătuiască mai rău, un avort sau altceva, îl lasă să se nască. Sunt şi copii programaţi, dar câţi dintre ei se nasc sau se zămislesc cu rugăciune şi cu post? Câţi se gândesc, atunci când îşi doresc un copil, ca înainte de zămislire să postească şi să se roage? Exemplul, peste veacuri, rămân Drepții Părinți Ioachim și Ana...!
De ce nu facem distincţie între dragostea trupească şi un act responsabil, în ceea ce ne priveşte dar mai ales în ceea ce îi priveşte pe urmaşii noştri, în care, de fapt, conlucrăm cu Dumnezeu? Conceperea presupune două persoane umane, dar în același timp conlucrarea cu Dumnezeu! Copiii noştri se zămislesc în fărădelegi, iar fărădelegea continuă chiar în timpul sarcinii şi se nasc în păcate...!
Se poate face ceva...? Da, încercăm să recuperăm, să reparăm...! În Ardeal este o problemă, nu ştiu aici, nu cunosc, sunt pentru prima dată în Craiova, oamenii nu știu nimic despre molitfele care urmează nașterii. Adică rugăciunile speciale la femeia lăuză, la opt zile după naştere și la îmbisericire, la 40 de zile. Se aduce pruncul la botez, dar nu la momentul oportun, ci în funcție de alte „priorități”.
Ştiaţi că: la punerea numelui unui copil este o rugăciune specială, tot la opt zile...!? Că sunt rugăciuni speciale pentru moaşele care au ţinut pruncul și pentru toţi cei care s‑au atins de acea femeie, pe care biserica o consideră spurcată, adică este într‑o perioadă de curățire...? Că femeile care pierd, cu voie sau fără de voie, au nevoie de o molitfă şi că este o rugăciune specială pentru acest lucru? Că în perioada de la opt zile la 40 de zile copilul trebuie botezat? Că la 40 de zile de la naştere se face îmbisericirea pruncului, dar și a mamei, și cum poate fi îmbisericit dacă nu este botezat?
Pe lângă acestea, o altă greşală a noastră, a preoţilor, este că nici la Taina Sfântului Botez nu avem răbdare să citim lepădările sau, din oarecare jenă sau, poate, la dorinţa naşilor sau a celor care îşi botează copilul, trebuie să scurteze slujba! De aceea mulţi vin după botez şi spun: părinte, copilul este speriat, nu doarme, sau, în timp, nu găsim răspuns la anumite boli, nu găsim răspuns la neascultare, nu găsim răspuns la multe păcate pe care le săvârşesc tinerii...! Pentru că încă din pruncie, încă de la zămislire, dacă vreţi, de fapt noi nu am reuşit să Îl naştem pe Dumnezeu în sufletul copilaşului nostru, dimpotrivă...!
Încearcă, biata mamă, împreunându‑i mâinile în faţa icoanei, să îl înveţe „înger, îngeraşul meu”, îl duce la biserică, îl împărtăşește la botez şi poate după şapte ani când el se spovedeşte...! Dar până la şapte ani de ce nu împărtăşim copiii? Am putea să îi împărtăşim în fiecare duminică şi sărbătoare, în fiecare zi! Copilaşii au această posibilitate şi cea mai mare şansă pe care o poate avea un om, de a se uni cât mai des cu dumnezeirea, prin Sfânta Împărtăşanie. Şi atunci, mama sau cel care îl duce pe copil la Sfânta Împărtăşanie participă la această operă de naştere a lui Dumnezeu în sufletul său (...). Și dacă la noi, oamenii, este ceva cu neputinţă, „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”! (Luca 1, 37).
Revin şi închei. Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu, are această calitate şi trebuie să o cinstim ca atare. Această calitate, prin prelungire, devine datorie a preotului, a mamelor, a părinţilor, deci şi a tuturor oamenilor. Şi atenţie, atenţie foarte mare! Să nu devenim născători de diavol, pentru că de cele mai multe ori aceasta suntem şi aceasta nu este o datorie, este o osândă.
Să dea Bunul Dumnezeu să devenim născători de El! Dacă nu noi, cine...? Dacă nu Îl naştem noi pe Dumnezeu în sufletul aproapelui nostru, al copiilor și al celor dragi ai noştri şi chiar al vrăjmaşilor noştri, cine...? Dacă nu aici, unde...? Dacă nu aici, în această viaţă pământească, când avem această posibilitate, unde...? În cealaltă viaţă...? Dacă nu acum, când...? Amin! Să vă ajute Dumnezeu!