Apoi trebuie să se mai ceară de la împăraţi şi ca spectacolele jocurilor teatraliceşti să se oprească duminica şi în celelalte zile luminate ale credinţei creştinilor; mai ales că în cele opt zile ale Sfintelor Paşti mulţimile se adună mai mult la hipodrom decât la Biserică; trebuie să se mute zilele rânduite pentru acestea, când s-ar nimeri să cadă în zilele de sărbători ale creştinilor, şi nimenea dintre creştini nu trebuie să fÃe constrâns a participa la aceste spectacole
Să se mai ceară de la împărat şi ca să binevoiască a ordona să nu se permită ca clericul, fie de orice demnitate, condamnat prin sentinţa episcopilor pentru orice fel de vină, să se absolve el nici de biserica al căreia a fost, nici de orice fel de alt om; punându-se pentru aceasta pedeapsă de amendă în bani şi de pierderea demnităţii, aşa ca să poruncească să nu-l justifice nici vârsta şi nici genul
Trebuie să se mai ceară de la împăraţi şi ca, dacă cineva de la orice fel de îndeletnicire distractivă ar voi să vină către harul creştinismului şi să rămână liber de acele întinăciuni, să nu fie iertat nimănui a îndemna şi a sili pe unul ca acesta iarăşi la acele îndeletniciri
„În ceea ce priveşte publicarea în Biserică a liberării sclavilor, dacă se va vedea că iereii noştri colegi fac aceasta în Italia, atunci este evident că şi noi cu încredere vom urma felului lor de procedare, dându-se libertate arătat, după ce se va trimite locţiitor ca să se poată săvârşi toate cele vrednice de credinţă pentru starea bisericească şi pentru mântuirea sufletelor şi noi le vom primi cu laudă înaintea Domnului. Spuneţi dacă sfinţia voastră le aprobă pe toate acestea, ca să arăt că propunerea mea se întăreşte de către voi şi că voi cu sinceritate şi cu plăcere veţi primi acestea pe lângă consensul nostru al tuturor”. Zis-au toţi episcopii: „Toţi aprobăm cele propuse şi cele înţelepţeşte expuse de sfinţenia ta trebuie să se îndeplinească”
Episcopul Aureliu zise: „Dar dacă şi în privinţa lui Ecytiu, care mai demult a fost osândit prin sentinţa episcopilor după cum însuşi a meritat, socotesc că afacerea lui nu trebuie scăpată din vedere de către delegaţia noastră, că dacă s-ar întâmpla să se găsească în acele părţi, atunci fratele nostru să poarte grijă de ordinea bisericească precum trebuie şi, unde ar fi cu putinţă, să acţioneze împotriva lui”. Zis-au toţi episcopii: „Aprobăm întru toate şl această procedare; cu atât mai vârtos, fiindcă acest Ecytiu a fost condamnat mai demult, şi răzvrătirea celui neruşinat, faţă de ordinea şi mântuirea Bisericii să se înfrângă pretutindenea cât mai mult”. Şi au iscălit: Aureliu, episcopul Bisericii Cartaginei, consimţind cu hotărârea prezentă şi după citire o iscălesc. De asemenea, au iscălit-o şi ceilalţi episcopi
După ce s-au dezbătut şi s-au luat în considerare toate cele ce par a contribui spre folosul bisericesc, cu aprobarea şi inspiraţia Duhului lui Dumnezeu, am găsit de bine să se trateze blând şi paşnic cu indivizii donatişti menţionaţi, deşi se dezbină cu gând neliniştit chiar şi de la împărtăşirea cu Trupul Domnului, pentru ca, încât ne priveşte, să cunoască îndeobşte toţi cei ce s-au încurcat în comuniunea şi tovărăşia acelora prin toate eparhiile Africii, precum că s-au legat cu o rătăcire ticăloasă, fără îndoială, precum zice Apostolul: „certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le-o da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului şi să scape din cursa diavolului, aduşi fiind de el spre a lui voie” (2 Tim. 2,25-26)
S-a hotărât deci să se dea din sinodul nostru scrisori către dregătorii din Africa, de la care s-a socotit a se cere ceva potrivit spre a ajuta Maicii noastre comune, Bisericii Catolice, în cazurile când autoritatea episcopilor se defăimă prin cetăţi; adică să se cerceteze cu autoritatea şi cu competenţa dregătorească şi cu credinţa creştinească cele ce s-au făcut în toate locurile în care maximianiştii au reţinut bisericile, apoi ca pe cei ce s-au despărţit de ei să-i pună la tot cazul în actele publice, spre toată cunoştinţa sigură a tuturor
Mai apoi s-a hotărât să se trimită scrisori către fraţii şi împreună episcopii noştri şi cu deosebire către scaunul apostolesc, în care şade pomenitul Anastasie, fratele nostru venerat şi împreună slujitor; fiindcă el ştie că Africa are mare nevoie ca pentru pacea şi folosul Bisericii, aceia dintre donatişti înşişi care oarecând au fost clerici şi care după ce li s-ar îndrepta înţelegerea ar voi să treacă la unitatea ecumenică, să se primească în demnităţile lor proprii, potrivit hotărârii fiecărui episcop ecumenic şi după voinţa celui ce cârmuieşte în acel loc biserica, dacă s-ar vedea că aceasta corespunde păcii creştinilor, după cum este clar că şi în vremile trecute aşa s-a procedat în privinţa acelei dezbinări; ceea ce mărturiseşte prin pildele din multe şi aproape din toate bisericile Africii, în care a fost odrăslit acest fel de rătăcire; nu pentru ca să se desfiinţeze ceea ce s-a hotărât la sinodul care s-a ţinut în părţile cele de peste mare, referitor la chestiunea aceasta, ci pentru ca aceea să rămână în vigoare în favorul celor ce voiesc astfel să se întoarcă la catoliceasca Biserică, ca să nu se facă nici o bucăţire a unităţii din cauza acestora. Prin cele ce însă este evident că unitatea ecumenică în tot chipul se îndeplineşte şi se ajută spre folosul învederat al sufletelor frăţeşti din toate locurile, unde petrec, şi cele hotărâte la sinodul de peste mare împotriva demnităţilor lor, să nu-i împiedice aceia câtă vreme nici o persoană nu este exclusă de la mântuire; anume ca cei ce au fost hirotoniţi din partea donatiştilor, dacă ar voi să se întoarcă, îndreptandu-se la credinţa ecumenică, aceştia nu după sinodul de peste mare, să nu se primească în demnităţile lor, ci mai vârtos să se primească, prin ceea ce se poartă grijă de unitatea ecumenică
Apoi s-a hotărât ca, dezbătându-se acestea, să se trimită delegaţi din numărul nostru către cei ai donatiştilor ori către episcopii pe care îi au ori către laici, spre a vesti pace şi unire, fără de care nu se poate menţine mântuirea creştinilor, prin care delegaţi să li se facă cunoscut tuturor donatiştilor că nici un motiv binecuvântat nu au a aduce împotriva catoliceştii Biserici, mai vârtos să fie cunoscut tuturor prin actele publice, pentru confirmarea dovedirii, ce fel de procedură au avut ei faţă de schismaticii lor maximianişti; căci atunci, de ar voi să înţeleagă, li s-a arătat lor de la Dumnezeu că ei atât de fără dreptate s-au dezbinat de la unitatea bisericească, după cum acum ei strigă că maximianiştii fără dreptate s-au dezbinat de dânşii; şi din numărul maximianiştilor acestora, pe care cu vădită autoritate a voinţei lor proprii i-au osândit, şi mai apoi i-au primit în demnităţile lor proprii, şi botezul pe care l-au dat cei de dânşii osândiţi şi lepădaţi, l-au primit valid, spre a se vădi cum se pun ei cu inimă nebună împotriva păcii Bisericii, celei ce este răspândită în toată lumea, făcându-le acestea în favorul lui Donat şi nu consideră că se spurcă pe sine prin comuniunea celor aşa primiţi de dânşii pentru necesitatea păcii, şi între aceea se ceartă cu noi, adică chiar şi cu catoliceasca Biserică, care se întinde până la marginile lumii, şi nu voiesc să înţeleagă că din cauza spurcatei comuniuni cu cei ce, pe care mai înainte toţi îi acuzau, acum nu i-au mai putut învinovăţi
Răspândindu-se ştiri că unii dintre clerici nu se reţin de la soţiile lor, se hotărăşte că episcopii şi presbiterii şi diaconii sunt datori să se reţină de la soţiile lor la timpuri determinate; şi dacă nu fac aceasta, să se amoveze (excludă) din starea eclesiastică; ceilalţi clerici să nu se constrângă la aceasta, ci trebuie să se păstreze obiceiul fiecărei biserici
S-a hotărât iarăşi ca nici unui episcop să nu-i fie iertat, părăsindu-şi scaunul său statornic, să se mute la o oarecare biserică, ce se află în ţinutul său, sau purtând grijă de lucrul său propriu mai mult decât se cuvine, să fie nepăsător pentru purtarea de grijă şi osteneala faţă de scaunul său propriu
Aşijderea s-a hotărât în privinţa pruncilor că de câte ori nu se vor găsi martori siguri, care să afirme fără îndoială că aceia sunt botezaţi, şi nici ei din cauza vârstei nu vor putea răspunde în chip potrivit despre taina cea dată lor, aceştia să se boteze fără nici o piedică, ca nu cumva această îndoială să-i lipsească pe ei vreodată de curăţenia acestei taine, şi fraţii noştri, delegaţi ai maurilor, ne-au recomandat aceasta, deoarece ei cumpără de la barbari mulţi copii de aceştia despre care nu se ştie dacă au fost botezaţi
Aşijderea s-a hotărât ca ziua cinstitelor Paşti să se publice tuturor prin iscălirea actelor sinodului. Iar ziua sinodului să se tină aceeaşi care s-a hotărât la sinodul de la Iconia, adică cea înainte de ziua a zecea a calendarului lui septembrie; deci trebuie să se scrie căpeteniilor tuturor eparhiilor ca atunci când vor convoca la sine sinodul să ţină ziua aceasta
Aşijderea s-a hotărât că nici un episcop interimar nu are voie să ţină, prin orice fel de stăruinţa sau împerecheri ale mirenilor, scaunul căruia i s-a dat (episcop interimar), ci să stăruie ca până într-un an să se îngrijească de instituirea noului episcop pentru aceştia; iar de ar neglija aceasta, după împlinirea anului să se aleagă alt episcop interimar
Împreună cu toţii am hotărât să se ceară de la împăraţi ca, din cauza tratamentului rău faţă de săraci, de povara cărora Biserica neîncetat este supărată, să se aleagă purtarea de grijă a episcopilor defensori pentru aceştia împotriva tiraniei bogaţilor
De asemenea, s-a hotărât ca de câte ori ar trebui să se întrunească un sinod, episcopii care nu sunt împiedicaţi nici de vârstă, nici de neputinţă, nici de vreo nevoie mai grea, să se prezinte după cuviinţă; şi să se dea de ştire primaţilor din fiecare eparhie despre toţi episcopii, ori de s-ar ţine două sau trei întruniri şi de s-ar alege oricâţi cu schimbul din fiecare număr la ziua sinodului neapărat să se prezinte; iar dacă nu ar putea să se prezinte, din cauza ivirii unor nevoi multe, precum se poate întâmpla, de nu vor anunţa primatului propriu cauza împiedicării lor, apoi unii ca aceştia trebuie să se îndestuleze cu comuniunea propriei lor Biserici
În privinţa lui Cresconiu al Vilarecenţiei, s-a hotărât de către toţi aceasta, ca de acum înainte aşijderea să se dea de ştire primatului Numidiei, pentru ca să ştie că el trebuie să îndemne prin scrisorile sale pe menţionatul Cresconiu ca să se prezinte la adunare, pentru ca el să nu întârzie a se prezenta la apropiatul sinod a toată Africa; iar de va refuza să vină, să ştie că se va aduce sentinţă împotriva lui
S-a hotărât iarăşi ca, deoarece nu se mai poate amâna pentru multă vreme ca Biserica din Iponia să rămână fără de purtători de grijă şi deoarece bisericile de acolo se deţin de cei ce caută comuniunea ilegală a lui Ecytiu, trimiţându-se din sinodul prezent, episcopii: Rigin, Alipie, Augustin, Mateiu, Teasiu, Evodie, Plachian, Urban, Valeriu, Amvivie, Fortunat, Cuodvultdeu, Onorat, Ianuarie, Apt, Onorat, Ampelie, Victorian, Evanghel şi Rogatian, şi adunându-se şi îndreptându-se cei ce au socotit cu hotărâre vrednică de osândă că trebuie să aştepte fuga lui Ecytiu, cu rugăciunile tuturor să se hirotonească acestora episcop, iar dacă aceia nu vor voi să se gândească la pace, să nu împiedice alegerea primatului spre a fi hirotonit, întru folosul Bisericii, care este părăsită de atâta vreme
S-a hotărât iarăşi ca de câte ori clericii sunt reclamaţi şi li se aduce vreo acuză, atât pentru ca să nu se aducă defăimare Bisericii, cât şi în interesul respectului ce i se cuvine Bisericii, pentru care li se face cruţare clericilor acestora, tot aşa şi pentru ca să se împiedice trufia ereticilor şi mândria păgânilor dacă aceşti clerici vor voi să-şi apere cauza lor, precum se cuvine, şi să-şi dovedească nevinovăţia lor, să facă aceasta în timpul excomunicării lor de un an; iar dacă vor întrelăsa să-şi lămurească afacerea lor în timp de un an, de aici înainte nicidecum să nu se mai primească cuvântul lor de apărare
Aşijderea s-a hotărât ca, dacă cineva primeşte pe vreunul din mănăstirile străine şi ar voi să-l promoveze pe acela în cler, ori să-l pună egumen la mănăstirea sa, episcopul care face aceasta, dezbinându-se de comuniunea cu ceilalţi, să se mulţumească numai cu comuniunea poporului său; iar acela să nu rămână nici cleric, nici egumen
