Cei ce se dau pe mâna ghicitorilor, sau a celor ce se numesc şutaşi, sau a altora de acest fel, ca de la aceia să înveţe (afle) ceea ce ei ar voi să le descopere lor, să cadă sub canonul de 6 ani, după cele ce sau orânduit (hotărât) mai înainte de către părinţi despre aceştia. Aceleiaşi iertări (pedepse) trebuie să fie supuşi şi cei ce trag după ei urşi sau alte astfel de dobitoace spre înveselirea (distracţia) şi vătămarea celor simpli, şi cei ce spun norocul şi urmează spiţa neamului (genealogia) şi o mulţime de alte oarecare ziceri de acest fel, care sunt numite după vorbele cele deşarte ale rătăcirii, şi pe cei ce se numesc gonitori de nori, şi vrăjitori, şi cei făcători de apărătoare (talismane) şi ghicitori.
Cei ce stăruie acestea şi nu se schimbă şi nu se feresc de astfel de meşteşuguri, pierzătoare şi păgâneşti (elineşti), orânduim să fie lepădaţi cu totul din Biserică, precum rânduiesc şi sfintele canoane. Căci ce împărtăşire are lumina cu întunericul? precum zice apostolul - sau ce împreună petrecere are Biserica lui Dumnezeu cu idolii? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul? Sau ce potrivire este între Hristos şi Veliar? (2 Co 6, 14-16).
Aşa-zisele Calende şi cele numite Vota şi cele chemate Brumalia, şi prăznuirea care se face în cea dintâi zi a lunii lui martie voim ca de îndată să fie scoase din vieţuirea credincioşilor. Dar mai lepădăm şi jocurile obşteşti (dansurile publice) ale femeilor, ca necuviincioase, şi ca putând naşte (provoca) multă pagubă şi vătămare, dar încă şi jocurile (dansurile) jucate (executate), fie de bărbaţi, fie de femei, în numele (cinstea) celor numiţi în mod mincinos dumnezei de către elini (păgâni) şi slujbele (ceremoniile) - ce se fac după un obicei vechi şi străin vieţii creştinilor, - orânduind ca nici un bărbat să nu se îmbrace în haină femeiască, sau femeia în cea care se potriveşte bărbaţilor, dar nici să nu puie asupra lor obraze (măşti) de haz (comice), sau de batjocură (satirice) închipuind satiri, sau de jale, (tragice), nici să nu se strige numele blestematului Dionisos, când se strivesc strugurii în teascuri, nici turnând vinul în vase să nu stârnească (provoace) râsul, făptuind cele ale rătăcirii diavoleşti, sub chipul neştiinţei sau al deşertăciunii.
De aceea, cei care de acum înainte s-ar apuca să facă ceva din cele zise mai înainte, după ce au fost puşi în cunoştinţă, poruncim ca aceştia, dacă ar fi clerici, să se caterisească, iar dacă ar fi laici, să se afurisească.
Poruncim ca patimile mucenicilor (chinurile mucenicilor), martirologiile, cele plănuite de către vrăjmaşii adevărului, în chip ca să-i defăimeze pe mucenicii (martirii) lui Hristos şi ca să-i aducă la necredinţă pe cei ce le ascultă - să nu se răspândească prin Biserică, ci acela să se dea focului. Iar pe cei ce le primesc pe acestea, sau le cinstesc pe ele ca adevărate, îi dăm anatemei.
(Orânduim) că nu se cuvine ca laicul să ţină cuvântare sau să înveţe în chip obştesc (public), însuşindu-şi de aici slujba învăţătorească, ci să se supună rânduielii predanisite de către Domnul şi să deschidă urechea spre cei ce au luat darul cuvântului de dăscălie (învăţătoresc) şi să înveţe cele dumnezeieşti de la aceştia. Căci în Biserica cea una, osebite mădulare a făcut Dumnezeu, după cuvântul Apostolului (1 Co 12, 27), pe care Grigorie Teologul, tălmăcindu-l în omilia 26, arată lămurit rânduiala cea întru aceştia, zicând: „Pe această rânduiala să o cinstim, fraţilor, pe aceasta să o păzim. Unul să fie ureche, altul limbă, altul mână, altul altceva, unul să înveţe, iar altul să înveţe (de la acela)”. Şi după aceea: „Şi cel ce învaţă (să o facă) cu supunere şi cel ce dă(ruieşte) să o facă cu bucurie, şi cel ce slujeşte (să o facă) cu râvnă; să nu fim toţi limbă, lucrul cel mai cu înclinare (pentru toţi), nu toţi apostoli, nu toţi profeţi, să nu tâlcuim toţi”; şi apoi spune: „Ce te faci pe tine păstor, oaie fiind? Ce te faci cap, picior fiind?” „De ce te apuci să comanzi oaste, fiind rânduit (pus) între ostaşi?” Şi în alt loc: „Înţelepciunea porunceşte”: „Nu fi grabnic în cuvinte, nu te măsura (întinde), sărac fiind, cu cel bogat, nici nu căuta să fii mai înţelept decât înţelepţii”.
Iar de s-ar prinde cineva atingând (călcând) canonul de faţă, să se afurisească pe 40 de zile.
Poruncim de la canonul de faţă (înainte) să înceteze focurile care se aprind de către unii la lunile noi, înaintea sălaşelor proprii de lucruri, sau a caselor, şi pe care, după un obicei vechi, se apucă să le sară. De aceea, oricine ar face ceva de acest fel, dacă ar fi cleric, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească. Căci este scris în (cartea) a IV-a a Împăraţilor: „Şi a zidit Manase altar întregii oşti a cerului, în cele două curţi ale casei Domnului, şi a trecut prin foc pe fiii săi, şi prezicea din semne şi ghicea din zborul păsărilor, şi a făcut grăitor din stomac (ventriloci), şi a înmulţit pe ghicitori, şi a înmulţit facerea răului înaintea Domnului ca să-L mânie pe El (4 Rg 21, 5-6).
Se cuvine ca, de la sfânta zi a învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, până la noua duminică (duminica următoare), întreaga săptămână să o petreacă credincioşii fără întrerupere în sfânta Biserică, în psalmi şi cântece (imne), petrecând şi în cântări duhovniceşti, bucurându-se întru Hristos, şi sărbătorind şi îndeletnicindu-se cu citirea dumnezeieştilor Scripturi şi îndestulându-se cu Sfintele Taine. Căci astfel vom fi înviaţi împreună cu Hristos şi împreună înălţaţi. De aceea, în nici un chip să nu se facă în zilele arătate alergări de cai sau alte jocuri obşteşti (populare).
Scriptura dumnezeiască ne-a poruncit nouă să ne ferim de sânge, de sugrumat şi de desfrânare. Aşadar, pe cei care, din pricina lacomului stomac (pântece), cu oarece meşteşug prefac (pregătesc) în mâncare sângele oricărui animal şi astfel îl mănâncă pe acesta îi certăm (pedepsim) după cuviinţă. Iar dacă cineva s-ar apuca (încumeta) de acum înainte să mănânce în orice chip sânge de animal, dacă ar fi cleric, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.
(Orânduim) să nu fie îngăduit cuiva dintre toţi (nimănui) să strice sau să taie cărţile Vechiului şi Noului Testament, precum şi ale sfinţilor şi aleşilor (încercaţilor) noştri propovăduitori şi dascăli, sau să le dea spre nimicire, fie zarafilor de cărţi (nu librarilor), fie celor ce se numesc făcători de parfumuri sau altcuiva dintre toţi cei (de acest fel), decât dacă au ajuns cumva cu totul de nefolosit, ori din pricina moliilor, ori apei, ori într-un alt chip.
Iar cel prins de acum înainte că face ceva de acest fel să se afurisească pe un an. De asemenea (să se afurisească), şi cel ce cumpără astfel de cărţi, dacă acela nici nu le ţine pentru folosul lui propriu, nici nu le-ar da altuia spre facere de bine şi spre a le păstra, ci s-ar apuca (încumeta) să le strice pe acestea.
Să nu-i fie îngăduit vreunuia din toţi cei care fac parte dintre laici să intre înăuntrul sfântului altar în nici un chip, nu este însă oprită de la acest lucru puterea şi stăpânirea împărătească, atunci când, după oarecare predanie foarte veche, ar voi să aducă daruri Creatorului.
Să nu se îngăduie femeilor să vorbească în timpul dumnezeieştilor liturghii, ci, după cuvântul apostolului Pavel, să tacă, pentru că nu li s-a îngăduit lor a vorbi, - ci să se supună, precum şi legea zice: „Iar de voiesc să înveţe ceva, să-şi întrebe acasă pe bărbaţii lor” (Fc 3, 16; 1 Co 14, 34-35).
Cei ce învaţă legile politice (de stat) nu se cuvine să folosească, să-şi însuşească (să ia) obiceiurile elineşti (păgâne), nici să se ducă la teatre sau să facă (execute) cele ce se numesc tăvăliri (rostogoliri, trânte, lupte), sau să se îmbrace cu haine care sunt în afara folosinţei obşteşti, nici în timpul când încep învăţăturile, sau când ajung spre sfârşitul lor, sau, să zicem peste tot în genere, de-a lungul acestui fel de învăţătură. Iar dacă cineva de acum înainte ar îndrăzni să facă aceasta, să se afurisească.
Să nu se îngăduie ca bărbatul ortodox să se lege (prin căsătorie) cu femeia eretică, nici ca femeia ortodoxă să se unească (prin căsătorie) cu un bărbat eretic, ci de s-ar şi vădi că s-a făcut un lucru ca acesta de către vreunul dintre toţi, căsătoria (nunta) să se socotească fără de tărie, şi căsătoria (însoţirea nelegiuită) să se desfacă - căci nu se cade a amesteca cele ce n-au amestecare, nici oii să se împerecheze cu lupul, şi nici părţii lui Hristos cu soarta (ceata) păcătoşilor; iar dacă cineva ar călca cele orânduite de noi, să se afurisească.
Iar dacă unii, găsindu-se încă în necredinţă şi nefiind încă număraţi în turma ortodocşilor, s-au legat (potrivit) întreolaltă, prin căsătoria legiuită, şi apoi unul dintre ei alegând binele a alergat la lumina adevărului, iar celălalt a fost ţinut (stăpânit) de legătura sărăcirii, nealegând (nedorind) să vadă (să ia în seamă) razele dumnezeieşti; dacă soţia cea necredincioasă socoteşte că este bine (consimte) să vieţuiască cu soţul cel credincios, sau, dimpotrivă, cel necredincios cu soţia cea credincioasă, să nu fie despărţiţi, după dumnezeiescul apostol: „Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeie, şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbat” (1 Co 7, 14).
De viaţă făcătoarea cruce, arătându-ne nouă mântuirea, se cade ca noi să punem toată stăruinţa spre a-i da toată cinstea cuvenită aceleia prin care am fost mântuiţi de căderea cea veche. Drept aceea, dându-i ei închinăciune şi cu gândul şi cu cuvântul şi cu simţirea, poruncim să se şteargă cu totul semnele crucii făcute de oarecare pe pământ (pe jos, pe pardoseli), ca nu cumva, prin călcarea de către cei care umblă, să fie batjocorit acest semn al biruinţei noastre. Orânduim, aşadar, să se afurisească cei ce de acum înainte ar face chipul crucii pe pământ (pe pardoseli).
Nu se cuvine a se face cele ce se numesc agape în (casele) domneşti sau biserici, şi a mânca înăuntrul casei (Domnului), şi a aşterne (acolo) culcuşuri. Iar cei ce îndrăznesc a face aceasta, ori să înceteze, ori să se afurisească.
Voim ca cei ce se află în biserică spre a cânta să nu se folosească de strigăte netocmite (fără de rânduială, vaiete) şi să silească firea spre răcnire, nici să adauge ceva în afară de cele ce sunt rânduite de Biserici, care nu-i sunt nici potrivite, nici cuviincioase, ci cu multă luare-aminte şi smerenie să aducă cântări lui Dumnezeu cel care veghează asupra celor ascunse, căci sfântul cuvânt a învăţat pe fiii lui Israel să fie cucernici (Lv 15, 31).
(Orânduim) că nu se cuvine a se pune (aşeza) cârciuma înăuntrul sfintelor curţi sau cele pentru feluri de mâncări, sau să se facă alte vânzări, cinstirea bisericii pătând-o. Căci Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, învăţându-ne pe noi prin vieţuirea Sa în trup, a poruncit a nu se face casa Tatălui Său casă de negustorie; care şi banii (monedele) schimbătorilor de bani i-a împrăştiat şi i-a izgonit pe cei ce făceau Templul locaş obştesc (local public). Iar dacă cineva ar fi prins asupra arătatei călcări a legii, să se afurisească.
(Orânduim) că nu se cuvine ca cei din starea preoţească, sau clericii, sau monahii (asceţii) să se scalde în baie cu femei şi nici vreun creştin laic, căci aceasta este cea dintâi învinuire înaintea păgânilor. De s-ar prinde cineva asupra acestui fapt, de ar fi cleric, să se caterisească, iar de ar fi laic, să se afurisească.
(Orânduim) că se cuvine ca cei ce sunt a se lumina (a se boteza catehumeni) să înveţe credinţa, şi în a cincea zi a săptămânii (joia) să dea seama (răspundă) episcopului sau presbiterilor.
Mărturisind noi că dumnezeiasca naştere cea din Fecioară a fost fără lehuzie şi propovăduind întregii turme că şi fără de sămânţă s-a făcut, îi supunem îndreptării pe cei ce din neştiinţă fac ceva din cele ce nu se cuvin. Drept aceea, pentru că unii, după ziua sfintei naşteri a lui Hristos Dumnezeul nostru se arată prăjind fruntea făinii (semidale, făină fină) şi împărţind-o pe aceasta întreolaltă, sub cuvânt de cinstire a aşa-zisei lehuzii a neprihănitei Maicii Fecioare, orânduim ca nimic de acest fel să nu se înfăptuiască de către credincioşi. Căci a tâlcui (a defini) şi a zugrăvi cele despre naşterea sa cea negrăita (inefabilă), după cele de obşte (comune, obişnuite) şi după ale noastre (care se referă la noi), acest lucru nu este cinste pentru Fecioara, care mai presus de minte şi de grai a născut cu trupul pe Cuvântul cel necuprins (negrăit). Iar dacă de acum înainte s-ar prinde cineva făcând ceva de acest fel, de ar fi cleric, să se caterisească, iar de ar fi laic, să se afurisească.
Dacă vreun episcop, presbiter, ori diacon, sau dintre cei număraţi în cler (în clerul inferior), sau vreun laic, de n-ar avea nici o nevoie prea grea sau vreo treabă anevoioasă, ca să lipsească mai multă vreme de la biserica lui, ci fiind (petrecând) în cetate, nu ar merge (la biserică) trei zile de duminică în trei săptămâni, de ar fi cleric, să se caterisească, iar de ar fi laic, să fie îndepărtat de la împărtăşire (de la comuniune, afurisit).
