Fiind cu toţii îndatoraţi (obligaţi) să păzim dumnezeieştile canoane, suntem datori să-l ţinem cu orice chip nevătămat şi pe cel care zice să fie economi în fiecare biserică.
Şi dacă fiecare mitropolit aşază econom în biserica lui, bine este. Iar de nu, episcopului (patriarhului) Constantinopolului îi este îngăduit ca din propria sa putere să rânduiască (instituie) econom în biserica aceluia. Aşijderea şi mitropoliţilor, dacă episcopii supuşi lor nu voiesc (nu se hotărăsc) să aşeze economi în bisericile lor, acelaşi lucru (aceeaşi rânduială) să se păzească (observe) şi în privinţa mănăstirilor.

Dacă s-ar afla vreun episcop, sau vreun egumen, înstrăinând în mână dregătorească din agoniselile (bunurile) episcopiei sau mănăstirii, sau dându-le altei persoane, să fi­e fără tărie predarea lor, după canonul Sfinţilor Apostoli, care zice: „Episcopul să poarte grijă tuturor bunurilor (lucrurilor) bisericeşti şi să le rânduiască (chivernisească) pe ele ca şi când Dumnezeu i-ar sta de veghe; dar să nu-i fie îngăduit lui să-şi însuşească ceva din acestea sau să dăruiască rudelor proprii cele ale lui Dumnezeu; iar dacă ar fi sărace, să le facă parte ca săracilor, dar să nu vândă din pricina acestora cele ale Bisericii” (can. 38 ap.).
Iar dacă ar pune (pretexta) ei pricină că pământul aduce pagubă şi că nu este spre nici un folos, nici în acest fel să nu dea locul (terenul) dregătorilor localnici, ci clericilor sau plugarilor (agricultorilor).
Iar dacă ei ar folosi vicleşug urât, şi dregătorul va cumpăra pământul de la un cleric sau de la un plugar (agricultor), şi în acest chip să fie vânzarea fără tărie, şi (bunul) să fie întors (restituit) episcopiei sau mănăstirii, iar episcopul sau egumenul care a făcut acest lucru să fie alungat; episcopul din episcopie, iar egumenul din mănăstire, ca unii ce rău risipesc cele ce nu au adunat.

De vreme ce din pricina necazului care, pentru păcatele noastre, s-a abătut asupra bisericilor, au fost răpite de către oarecare bărbaţi unele sfinte locaşuri (biserici şi aşezăminte) şi episcopii şi mănăstiri şi s-au prefăcut în sălaşe de rând (adăposturi obşteşti, case de rând).
Dacă, aşadar, cei ce le stăpânesc pe acestea voiesc (se hotărăsc) să le dea înapoi (restituie), ca să fie aşezate din nou (restabilite) după vechea stare, bine şi frumos este; iar de nu, poruncim să se caterisească aceştia dacă sunt din catalogul (cinul) stării preoţeşti, iar dacă sunt monahi sau laici, să se afurisească, ca fiind osândiţi de către Tatăl şi de către Fiul şi de către Sfântul Duh, şi să fie aşezaţi unde viermele nu se sfârşeşte (nu moare) şi focul nu se stinge (Mc 9, 44; Mc 9, 46), fiindcă se împotrivesc glasului lui Dumnezeu, care zice: „Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie” (In 2, 16).

Este prea învederat tuturor (pentru toţi) că în preoţie trebuie să domnească rânduiala. Şi este bineplăcut lui Dumnezeu ca cele ale preoţiei încredinţări, instituirile în preoţie, să se ţie (să se facă), cu luare-aminte (cu precizie). Aşadar, pentru că vedem că unii primesc tunderea în cler din pruncie fără hirotesie, apoi nemailuând hirotesia de la episcop şi citind de pe amvon la adunare (slujba), fac lucrul acesta fără de rânduială (necanonic) - statornicim ca de acum înainte să nu se mai facă lucrul acesta; iar în privinţa călugărilor să se păzească aceeaşi (rânduială). Iar hirotesia citeţului este îngăduit fiecărui egumen să o facă în mănăstirea sa şi numai în aceasta, dacă egumenului însuşi - fireşte, acesta fiind presbiter - i s-a dat de către episcop hirotesia pentru cârmuirea (treapta) de egumen.
Aşijderea, după vechiul obicei, şi horepiscopii se cade să înainteze (hirotesească) citeţ cu învoirea episcopului.

De acum înainte (de la canonul de faţă înainte), clericul să nu rânduiască la două biserici, căci acest lucru este de treaba (propriu) negustoriei şi a câştigului ruşinos şi străin obiceiului bisericesc. Căci am auzit din însuşi glasul Domnului că „nu poate cineva să slujească la doi domni; căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va nesocoti (dispreţui)” (Mt 6, 24).
Aşadar, „fiecare - după cuvântul Apostolului - întru ceea ce a fost chemat, întru aceea este dator să rămână” (1 Co 7, 20) şi să stea la o singură biserică. Căci cele ce se fac în treburile bisericeşti pentru câştig ruşinos sunt străine de Dumnezeu. Iar pentru trebuinţa acestei vieţi sunt îndeletniciri (meşteşugiri) felurite. Aşadar, de ar vrea cineva să-şi câştige din acestea cele trebuincioase trupului; căci zice apostolul: „Pentru nevoile mele şi ale celor ce sunt cu mine, mâinile acestea au slujit” (FA 20, 34). Şi acestea (să se observe) în această de Dumnezeu păzită cetate, iar în locurile (localităţile) cele din afară să se îngăduie, din pricina lipsei oamenilor.

Toată uşurătatea (frivolitatea) şi podoaba trupească sunt străine de rânduiala şi de starea preoţească. Aşadar, episcopii sau clericii care se împodobesc pe ei cu haine strălucitoare şi semeţe (mândre), aceştia trebuie să se îndrepteze, iar dacă ar stărui, să se dea certării, aşijderea şi cei ce se ung cu miresme. Pentru că rădăcina amărăciunii odrăslind în sus, rătăcirea (erezia) clevetitorilor de creştini urâciune s-a făcut bisericii soborniceşti şi cei ce au primit-o pe aceasta nu numai că au urgisit zugrăvirile de icoane, ci au lepădat şi toată evlavia, vătămând (jignind) pe cei ce vieţuiesc în chip cuviincios şi cucernic şi s-a împlinit într-înşii ceea ce este scris: „Urâciune este păcătosului cinstirea lui Dumnezeu” (Sir 1, 24).
Drept aceea, de se vor găsi oarecare luându-i în râs pe cei îmbrăcaţi cu haina de rând (simplă) şi cuviincioasă, prin certare să se îndrepte. Căci din vremurile mai de demult, fiecare bărbat din starea preoţească se purta cu îmbrăcămintea cum se cade (modestă) şi cuviincioasă. Căci tot ceea ce se ia nu din trebuinţă, ci pentru împodobire, cade sub învinuirea de uşurătate (deşertăciune, nechibzuinţă), precum zice marele Vasile (în pravila scurtă 49 pt. monahi): „Dar nu se îmbrăcau nici cu îmbrăcăminte pestriţă din ţesături de mătase, nici nu au adăugat la marginea veşmintelor bucăţi de altă culoare. Căci au auzit din limba graiului dumnezeiesc că cei ce poartă haine moi sunt în casele împăraţilor” (Mt 11, 8).

Oarecare călugări, părăsind mănăstirile lor, ca unii ce năzuiesc să stăpânească, şi nevoind să asculte, se apucă să zidească locaşuri de închinăciune neavând cele (trebuitoare) pentru isprăvire (dacă aşadar, cineva (dintre călugări) s-ar apuca să facă lucrul acesta), să se oprească de către episcopul locului; iar dacă ar avea cele (trebuitoare) pentru isprăvire, să fie duse la capăt (îndeplinire) cele plănuite de el. Aceeaşi (rânduială) să se păzească (observe) şi în privinţa mirenilor şi a clericilor.

Fiţi fără poticnire (sminteală) şi celor din afară - zice dumnezeiescul Apostol (1 Co 10, 32). Iar a vieţui (a locui) femeile în mănăstiri (de călugări) este lucrul pricinuitor de toată sminteala. Dacă s-ar prinde cineva că are sclavă (roabă) sau slobodă (liberă) în episcopie sau în mănăstire pentru îndeplinirea vreunei slujiri, să se certe (pedepsească); iar stăruind, să se caterisească.
Iar dacă s-ar şi întâmpla să fie femei la metoace (în suburbii) şi ar voi episcopul sau egumenul să facă o călătorie la cele de acolo (metoace), (atunci), de faţă fiind episcopul sau egumenul, în timpul acela femeia nicidecum să nu facă vreo treabă de slujire, ci să se osebească (izoleze) în alt loc, pentru nebănuire, până se va întâmpla plecarea episcopului (va pleca episcopul).

Atât de mult s-a înstăpânit urâciunea iubirii de arginţi la cârmuitorii Bisericilor, aşa ca şi oarecare dintre bărbaţii care se numesc evlavioşi, şi dintre femei, uitând porunca Domnului, s-au amăgit şi fac pentru aur primirile celor ce vin spre cinul preoţesc şi spre viaţa singuratecă (monahală). Şi se întâmplă precum zice marele Vasile, că este de lepădat şi întregul, al cărui început este netrebnic, căci nu este îngăduit a sluji lui Dumnezeu şi lui mamona (Mt 6, 24).
Dacă, aşadar, s-ar găsi cineva făcând acest lucru, dacă este episcop sau egumen, sau oarecare din starea preoţească, ori să înceteze, ori să se caterisească, după canonul al 2-lea al Sfântului Sinod de la Calcedon. Iar de ar fi egumenă, să se izgonească din mănăstire şi să fie predată la o altă mănăstire spre ascultare. Aşijderea şi egumenul care nu are hirotonie întru presbiter. Iar în privinţa lucrurilor (bunurilor) celor date de părinţi copiilor drept zestre, sau a celor aduse din averea lor (proprietatea lor), dacă mărturisesc cei ce le aduc că acestea sunt închinate (afierosite, consacrate) lui Dumnezeu, am orânduit că, ori de ar rămâne, ori de ar ieşi, acelea să rămână în mănăstire, după făgăduinţa aceluia (care le-a adus), afară dacă n-ar fi vina înaintestătătorului (egumenului, pentru ieşirea din mănăstire a aceluia).

Orânduim ca de la canonul de faţă înainte să nu mai fie mănăstire de două feluri (dublă, mixtă), pentru că acest lucru multora le este (se face) sminteală şi poticnire. Iar dacă unii, împreună cu neamurile (rudele) lor, voiesc (se hotărăsc) a se lepăda (de lume) şi a urma vieţii singuratice (monahale), bărbaţii se cade să meargă în mănăstire bărbătească, iar femeile să intre în mănăstire femeiască, pentru că întru aceasta se bucură (se mulţumeşte) Dumnezeu.
Iar cele ce au fost până acum de două feluri (duble, mixte), să fie cârmuite după canonul sfântului nostru părinte Vasile, şi după porunca lui,care astfel orânduieşte: „Să nu vieţuiască (locuiască) într-o mănăstire călugări şi călugăriţe, căci împreună-vieţuirea prilejuieşte adulter. Să nu aibă călugărul vorbire slobodă cu călugăriţa, sau călugăriţa să vorbească deosebit cu călugărul, nici să se culce călugărul în mănăstire femeiască, nici să mănânce călugăriţa singură împreună cu acela”.
Iar când se aduc cele trebuincioase traiului de către partea bărbătească la canonice (călugăriţe - femei care trăiesc după rânduiala sau canonul călugăriei), egumena mănăstirii femeieşti împreună cu oarecare monahie bătrână să le primească pe acestea (cele necesare traiului) în afara porţii.
Iar de s-ar întâmpla ca un călugăr să voiască a vedea vreo rudă, prin puţine şi scurte cuvinte să vorbească cu aceasta, în fiinţa de faţă (fiind de faţă) a egumenei, şi îndată să se îndepărteze (să plece) de la dânsa.