Însuşirile virtuţii creştine sunt:
1) Tăria care în împlinirea faptelor bune se câştigă prin încordarea neîntreruptă a puterilor sufleteşti împotriva poftelor şi a ispitelor care îndeamnă mereu la fapte rele. Cu privire la aceasta, Mântuitorul spune: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin asalt, iar cei ce dau asaltul o cuceresc” (Mt 11, 12);
2) Stăruinţa pe calea binelui să fie de bună voie, nu de silă, precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Că dacă fac aceasta de bunăvoie, am plată; dar dacă o fac fără voie, am doar o sarcină ce mi s-a încredinţat” (1 Co 9, 17);
3) Stăruinţa pe calea binelui să fie şi cu ştiinţă, adică omul să săvârşească faptele bune nu în necunoştinţă, ci cu silinţa de a cunoaşte tot mai bine voia lui Dumnezeu: „Ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu: ce este bun şi bineplăcut şi desăvârşit” (Rm 12, 2). Aceasta înseamnă putinţa, dar şi datoria creştinului de a se desăvârşi în virtute.
4) Virtutea trebuie să se arate prin fapte, căci nu e de ajuns a cunoaşte binele, ci trebuie să-l şi facă. „Nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi” (Rm 2, 13);
5) Virtutea creştină trebuie să fie însufleţită de dragoste curată către Dumnezeu şi către aproapele, precum cere porunca dragostei (Mt 22, 37).
În Sfânta Scriptură, cuvântul virtute este foarte rar folosit. În locul său însă sunt întrebuinţate cuvintele: dreptate, evlavie, faptă bună.