Pace celor ce vin, Bucurie celor ce rămân, Binecuvântare celor ce pleacă!
Miezonoptica – o slujbă de înmormântare!:

Miezonoptica – o slujbă de înmormântare![1]

M-am rugat lui Dumnezeu pentru cuvântul din această seară, fără să-l pregătesc dinainte, gândindu-mă că orice cuvânt de învăţătură trebuie să răspundă unui auditoriu, unor credincioşi, mai ales când aceştia sunt şi teologi. Însă, cuvântul de învăţătură trebuie să fie neapărat inspirat de Dumnezeu şi de Sfintele Scripturi.

Slujba care s-a oficiat în această seară este inspirată, aproape în totalitate, din Sfânta Scriptură, în special din Vechiul Testament. S-a citit Psalmul 118, respectiv catisma a şaptesprezecea din Psaltire. Este cel mai lung psalm dintre cei o sută cincizeci pe care îi cunoaştem. Acest psalm se mai rosteşte şi la alte slujbe ale Bisericii noastre. În această seară, în timp ce se citea la strană, mi-am dat seama că Psalmul 118 se citeşte la slujbele înmormântării, iar rugăciunile care i s-au adăugat sunt, în parte, pentru cei morţi. Aţi auzit cântându-se troparul: „Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletele adormiţilor robilor tăi...”, ceea ce înseamnă că slujba de miezonoptică este, în parte, dar în mare măsură, o slujbă de înmormântare. Este o slujbă de înmormântare generală, pentru că este un serviciu public, face parte dintre Cele şapte laude ale Bisericii, care se săvârşesc mai mult în sfintele mânăstiri. Noi ştim, dar ne-o spun şi oamenii de ştiinţă, că, atunci când dormim, practic, în mare măsură, suntem morţi. Când rostim rugăciunile de seară, Îi cerem lui Dumnezeu ca patul nostru să nu devină cumva groapă şi mormânt, pentru că, în timpul somnului, nu mai suntem conştienţi, ci intrăm într-o stare vecină cu moartea. Aşadar, slujba miezonopticii, pe care o săvârşiţi aici, este o slujbă de înmormântare.

Am să meditez asupra adouă versete din acest psalm. Primul se repetă foarte des la slujba înmormântării călugărilor. În starea a doua din catisma care s-a citit, se spune: „Al tău sunt eu, mântuieşte-mă!” (Ps 118, 94). Această rugăciune se repetă la nesfârşit, la slujba înmormântării călugărilor: „Al tău sunt eu, mântuieşte-mă!”. Dumneavoastră aţi rostit-o în această seară o singură dată. De ce la slujba călugărilor se rosteşte la nesfârşit? Se rosteşte la nesfârşit, pentru că viaţa monahului este o dăruire totală lui Dumnezeu, iar monahul, în toată viaţa lui, conştient sau inconştient, îi spune lui Dumnezeu: „Al tău sunt eu, mântuieşte-mă!”. Călugărul este omul care nu îşi mai aparţine! Aparţine mânăstirii, aparţine Bisericii şi, în primul rând şi mai ales, aparţine lui Dumnezeu! De aceea, la slujba înmormântării călugărilor se spune la nesfârşit şi se cântă foarte duios: „Al tău sunt eu, mântuieşte-mă!”. Că noi nu ne aparţinem, aceasta ne-o spune Sfântul Apostol Pavel şi nu o spune în mod expres călugărilor, ci tuturor creştinilor:
„...voi nu sunteţi ai voştri?: căci cu preţ aţi fost cumpăraţi! Slăviţi-L dar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu!” (1 Co 6, 19-20). Spune foarte răspicat Sfântul Apostol Pavel că noi, creştinii botezaţi, din momentul tainei Sfântului Botez, nu ne mai aparţinem. De-aceea repetăm la slujbe şi spunem: „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos, Dumnezeu, să o dăm”.

Mai mult decât atât, noi ne numim, suntem şi ne vrem robi ai lui Dumnezeu. În ultima vreme, din cauza secularizării şi a îndepărtării oamenilor de Dumnezeu, ni se cere nouă, preoţilor, să nu mai folosim la slujba Sfintei Cununii formula „robul lui Dumnezeu se cunună cu roaba lui Dumnezeu”, căci mirii se simt jigniţi că sunt numiţi robii lui Dumnezeu. Roabă a lui Dumnezeu este, prin excelenţă, Maica Domnului. Ea se numeşte pe sine aşa, la Buna Vestire: „Iată, roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1, 38). Dacă vrem să ne gândim la această robie şi să o înţelegem cu adevărat, ajungem la concluzia că aceasta înseamnă să renunţi la tine însuţi, aşa cum a făcut-o Maica Domnului, până acolo încât să fii discreditat de contemporanii tăi şi să se întrupeze, în fiinţa ta, persoana Mântuitorului Hristos. Maica Domnului este, prin excelenţă, roaba lui Dumnezeu, fiindcă ea nu şi-a aparţinut sieşi şi I s-a dăruit total lui Dumnezeu şi planului Său de mântuire a oamenilor. În Vechiul Testament, puţini oameni au fost numiţi robi ai lui Dumnezeu. Unul dintre ei a fost Avraam. Ce a făcut părintele nostru Avraam, astfel încât a fost numit de Însuşi Dumnezeu robul Lui? A fost în stare să îşi jertfească pe unicul său fiu, din dragoste faţă de Dumnezeu! Câţi oameni din societatea contemporană sunt în stare să îşi jertfească fiii pentru Dumnezeu? Noi nu suntem în stare să jertfim măcar o zi de post sau puţin timp pentru o rugăciune, pentru un acatist, pentru o catismă din Psaltires au pentru alte rugăciuni pe care ni le pune la îndemână Biserica...! În vechime, a fi rob al lui Dumnezeu era o calitate însuşită de drepţi, de cei pe care îi numim, până astăzi, drepţi ai Vechiului Testament. Din punct de vedere social, în vechime, rob nu era oricine. Robul era intimul împăratului, omul care se bucura de cea mai mare încredere din partea lui, omul cel mai apropiat, care îi cunoştea toate tainele şi cu care se sfătuia. Că această calitate a degenerat, cu timpul, şi am ajuns, apoi, la o epocă a sclavagismului, aceasta se datorează faptului că omul a căutat, în permanenţă, să îl domine pe celălalt, să îl stăpânească, până acolo încât stăpânul avea dreptul asupra vieţii robului său. Or, Maica Domnului şi toţi drepţii Vechiului Testament au fost „intimii” lui Dumnezeu!

Aceasta ar fi prima parte a cuvântului meu. „Al tău sunt eu, mântuieşte-mă!”(Ps 118, 94) – este un gând care trebuie să ne însoţească, în fiecare clipă a vieţii noastre şi, dacă vreţi, chiar în veghea nopţii, care este vecină cu moartea.

Al doilea verset, din starea a treia a catismei, a acestui Psalm, ne spune: „Vremea este a lucra pentru Domnul” (Ps 118, 126). Este un verset pe care îl găsim şi la începutul Sfintei Liturghii, când diaconul se adresează preotului, spunând: „Vremea este a face Domnul! Binecuvintează, părinte!”. Iar, părintele răspunde: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”. Acest cuvânt aş vrea să vi-l tâlcuiesc printr-o experienţă personală, care pe mine m-a ajutat foarte mult şi care nădăjduiesc să vă ajute şi pe dumneavoastră, să vă dea curaj şi putere să biruiţi ispitele şi încercările vieţii. Eram proaspăt stareţ al Mânăstirii Nicula şi, încă din prima zi, n-am fost cruţat de vrăjmaşii omului, ai Bisericii şi ai Neamului. Mânăstirea Nicula este un loc foarte important, fiindcă atunci când vorbim de Nicula, vorbim de spiritualitatea întregului Ardeal şi poate mai mult decât atât! Au început, atunci, câteva procese, grele şi cu mare risc, împotriva Mânăstirii Nicula, care au durat timp de cinci ani, mergându-se până acolo încât să ni se pretindă să cedăm mânăstirea, să renunţăm la ea. Mi-am dat seama că nu am nici o putere, nu am vlaga necesară să mă pot lupta, nu cu un om, nu cu o comunitate, ci cu un imperiu...! Mânăstirea Nicula a căzut sub ocupaţie pe vremea Imperiului Austro-Ungar şi se dorea revendicată sub un alt imperiu, cu aproape aceleaşi graniţe, căruia noi îi spunem Comunitatea Europeană. Legile acestei comunităţi sunt împotriva spiritualităţii ortodoxe! Atunci, m-am gândit să cer sfat duhovnicesc unui părinte vestit, anume părintelui Rafail Noica, care trăieşte în Munţii Apuseni, un om cu totul şi cu totul deosebit şi, în acelaşi timp, un om duhovnicesc. Experienţa duhovnicească şi-a dobândit-o de la ucenicii Sfântului Cuvios Siluan Athonitul, părintele Sofronie şi părintele Simeon. Am ştiut că, atunci când vrei să întrebi ceva important pe un părinte duhovnicesc, trebuie să fii foarte scurt şi concis, iar primul cuvânt,pe care ţi-l va spune, să îl iei ca fiind de la Dumnezeu. M-am dus la el şi i-am zis: „Părinte Rafail, eu sunt stareţul Mânăstirii Nicula...” Şi n-a trebuit să zic mai mult. Şi mi-a răspuns: „Of, părinte, vremea este a face Domnul!”. I-am sărutat mâna şi am plecat, iar vreme de opt ani, cât am fost stareţ al Mânăstirii Nicula, L-am văzut pe Dumnezeu mergând înaintea mea. Aceasta trebuie să fie conştiinţa noastră de creştini! În viaţa de zi cu zi, mai ales în împrejurările dificile, în ispitele şi în încercările cele mai grele, de orice natură, trebuie să avem conştiinţa că este vremea să lucreze Dumnezeu. Orice am încercat sau am făcut cu puterile mele, pentru că aveam datoria, Dumnezeu mi-a luat-o înainte şi a rezolvat El, cu puterea Lui. De-aceea, cuvântul Scripturii şi al rugăciunii dumneavoastră din această seară – „Vremea este a face Domnul!” – să vă fie un moto pentru tot restul vieţii şi să nu vă înfricoşaţi, niciodată, de ispitele care vin de la trup, de la lume şi de la diavol. Dincolo de puterile noastre, pe care le avem tot de la Dumnezeu şi pe care ni le putem înmulţi prin efortul nostru personal, vremea este a face Dumnezeu!

Părintele Rafail, fapt învăţat tot de la părinţii lui duhovniceşti, spune că trăim vremurile de pe urmă, dar Dumnezeu a lăsat numai impresia că pierde. Zice el aşa: Dumnezeu are aerul că pierde teren şi că diavolul stăpâneşte pe deplin această lume. În realitate, tot el zice că trebuie să Îl lăsăm pe Dumnezeu să îşi termine fraza, fiindcă încă nu a spus totul! Nu avem această răbdare. De obicei, noi suntem regizori foarte buni şi diavolul, care este regizor prin excelenţă, ne pune în minte tot felul de filme de scurt sau lung metraj, mai ales filme de groază. Nu, iubiţi credincioşi! Noi nu trebuie să regizăm voia lui Dumnezeu, ci trebuie să intuim voia Lui! Trebuie să Îl lăsăm pe Dumnezeu să îşi termine fraza, să spună tot ce are de spus pentru viaţa noastră!

Aşadar, rugaţi-vă cu „Al tău sunt eu, mântuieşte-mă!” şi credeţi că „Vremea este a face Domnul!”. Amin!



[1] Cuvânt la slujba miezonopticii, Parohia „Sfânta Treime”, Zalău, jud. Sălaj, 25 aprilie 2013.


->