Pace celor ce vin, Bucurie celor ce rămân, Binecuvântare celor ce pleacă!
Parastasul de un an al fratelui Vasile Pop de la Nicula:

Parastasul de un an al fratelui Vasile Pop de la Nicula[1]

Părintele Arsenie Papacioc, de la Mânăstirea Techirghiol, spunea un cuvânt, pe care îl repeta, adesea, şi care a devenit un laitmotiv, pentru mulţi părinţi duhovniceşti și, bineînțeles, pentru credincioşi. El spunea: „Dacă tinereţea ar şti şi bătrâneţea ar putea...?!”.

Astăzi, am făcut pomenire pentru unul dintre vieţuitorii mânăstirii, fratele Vasile. Cam în aceeaşi vreme, cu ani în urmă, a trecut la Domnul unul dintre bătrânii mânăstirii, însă foarte tânăr în cinul monahal, părintele Avram.

Fratele Vasile, la o vârstă destul de tânără, fiind iubit de Dumnezeu, a fost chemat la El. L-a căutat pe Dumnezeu şi L-a găsit în Mânăstirea de la Nicula, unde s-a străduit, în ultimii ani, pe cât i-a stat în putere, să slujească obştii şi să Îl slăvească pe Dumnezeu. Probabil că a fost și un refugiu pentru el, dar, dincolo de această atitudine a omului care caută izbăvire, cu siguranţă că existau profunzimi, pe care puţini oameni le-au cunoscut. Cred eu că ştia ce înseamnă Dumnezeu şi că nu a pierdut vremea, mai ales în ultimii ani, ştiind că singura soluţie și singurul Care nu dezamăgeşte și nu înșeală niciodată este Dumnezeu!

În acelaşi timp, îmi aduc aminte de părintele Avram, de optzeci de ani, care s-a călugărit la această vârstă, fiind văduv de foarte multă vreme, şi care şi i-a crescut singur pe cei zece copii ai săi. Doi dintre ei sunt monahi! A dorit să fie călugărit și să moară în mănăstire. I-am promis că va fi călugăr, dacă va reuşi să şadă în mănăstire, măcar un an de zile, fără să iasă, obişnuit fiind să umble foarte mult, și pentru că avea zece copii, dar și pentru că așa îi stătea în fire. A fost la Ierusalim, în Sfântul Munte Athos şi la aproape toate mânăstirile din ţară. Mi-a făgăduit şi l-am primit în mănăstire. La un an de zile l-am călugărit și, la patruzeci de zile după călugărie, l-am înmormântat! Le-am şi spus fiilor lui după trup, la slujba tunderii în monahism, că ne vom întâlni, în aceeaşi formulă, la înmormântare, deşi nu bănuiam că se va întâmpla aşa curând. Părintele Avram nu mai avea putere fizică să slujească foarte mult – ştiţi că, în mănăstire, lucrurile se împart între muncă şi rugăciune – , dar avea credinţa că L-a prins pe Dumnezeu de picioare. În felul acesta se comporta, iar atitudinea lui îi determina şi pe ceilalţi, mai tineri, să ducă o viaţă monahală frumoasă. Tinerii se îndoiau și se clătinau în ceea ce priveşte viaţa monahală: erau începători şi nu ştiau dacă într-adevăr şi-au ales bine drumul vieţii. El reuşea să îi convingă că viaţa monahală este, într-adevăr, mai presus de orice; intuia viața monahală ca nimeni altul.

Era isteț, înțelept și foarte popular. De pildă, în ceea ce mă privea, deşi eram stareţul lui, îmi spunea: părinte, dragul tatii!; nu ştiam care este părintele şi care este tata, pentru că el avea o vârstă şi eu eram destul de tânăr. Atitudinea lui, dorinţa lui de a-I sluji lui Dumnezeu şi de a se I dărui total, chiar la vârsta de optzeci de ani, L-au convins pe Dumnezeu și ne-au convins și pe noi că merită să fie primit în rândul călugărilor şi, la patruzeci de zile după ce fost tuns în monahism, să fie înmormântat în cimitirul mânăstirii.

Iată două mărturii, care se potrivesc foarte bine cuvântului părintelui Arsenie Papacioc: „Dacă tinereţea ar şti şi bătrâneţea ar putea...” Orice om se poate călugări, la orice vârstă! Nu contează vârsta, este adevărat!, dar contează şi vârsta, pentru că viaţa noastră trebuie să fie în întregime a lui Dumnezeu. „Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!” Nu ne cunoaştem şirul zilelor, dacă sunt mai puţine sau mai multe, nu ştim nici clipa următoare, ziua de mâine nici atât! Aceşti oameni, cum au fost fratele Vasile şi părintele Avram, au intuit atât de bine şi au trăit atât de profund faptul că deşertăciune sunt toate şi viaţa aceasta este umbră şi vis! Şi-atunci, şi-au găsit liniştea, refugiul şi izbăvirea, în mânăstirea de la Nicula. Astăzi îi pomenim, la fel ca în fiecare zi, şi nădăjduim că şi ei, în cerul lui Dumnezeu, ne pomenesc pe noi, cei ce am rămas în Biserica luptătoare, să ne războim cu ispitele vieţii, care nu sunt puţine și uşoare, dar care nu sunt nici imposibile, deoarece, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi imposibilul poate deveni posibil!

Dumnezeu să îi ierte, Dumnezeu să îi odihnească şi pe noi să ne mântuiască! Amin!



[1] Cuvânt la slujba parastasului, Sfânta Mânăstire „Adormirea Maicii Domnului”, Nicula, jud. Cluj, 12 octombrie 2013.


->