Vindecarea lunaticului^[1]

Şi mergând ei spre mulţime, s’a apropiat de El un om căzându‑I în genunchi şi zicând: „Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi pătimeşte rău, că deseori cade în foc şi deseori în apă; şi l‑am adus la ucenicii Tăi şi ei n’au fost în stare să‑l vindece”. Iar Iisus, răspunzând, a zis: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?...Aduceţi‑Mi‑l aici!” Şi Iisus l‑a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s’a vindecat din ceasul acela.

Atunci, apropiindu‑se ucenicii de Iisus, L‑au întrebat deoparte: „De ce noi n’am fost în stare să‑l scoatem?” Iar Iisus le‑a răspuns: „Din pricina puţinei voastre credinţe; că adevăr vă grăiesc: Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută‑te de aici acolo!, şi se va muta şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Căci soiul acesta de demoni nu iese decât numai prin rugăciune şi prin post”.

Întorcându‑se ei din Galileea, Iisus le‑a spus: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor şi‑L vor omorî şi a treia zi va învia”. Şi ei foarte s’au întristat.

(Matei 17, 14‑23)

Duminica de astăzi este plină de semnificaţii duhovniceşti cu totul aparte! Astăzi începe Postul Adormirii Maicii Domnului. Când aţi intrat în Biserică şi v‑aţi închinat la tetrapod aţi observat că am scos lemnul Sfintei Cruci, deoarece în calendarul Bisericii noastre avem sărbătoarea Scoaterii Sfintei Cruci şi care se potriveşte foarte bine cu finalul pericopei evanghelice, în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos îşi anunţă pătimirea, moartea şi învierea.

Pericopa evanghelică care s‑a citit astăzi la Sfânta Liturghie, pe cât este de actuală, pe atât de mult se impune. În ea se vorbeşte despre un tată care a căzut în genunchi în faţa Mântuitorului Hristos şi‑I cere să‑i vindece fiul lunatic, care era posedat de demon; completează ceilalţi evanghelişti: „avea duh mut şi surd”. Iar Hristos, după ce se adresează întregului popor care era de faţă, inclusiv Apostolilor, şi poate că în special tatălui acestui copil, prin cuvintele: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?...”, cere să‑I fie adus copilul, ceartă duhul cel necurat, acesta iese din prunc şi copilul se tămăduieşte. Apostolii sunt nedumeriţi pentru că tatăl le‑a cerut lor întâi să‑i vindece fiul, dar n‑au reuşit, şi‑L întreabă de ce ei n‑au reuşit, deşi aveau această putere. Le‑a dat puterea să tămăduiască orice boală si orice neputinţă în popor. Şi au reuşit, nu de puţine ori, să facă acest lucru. Iar Hristos le răspunde că acest neam de diavoli nu iese decât cu rugăciune şi cu post. Tot din această întâmplare avem cuvintele memorabile pe care le rosteşte tatăl îndurerat, pe care le remarcă alt evanghelist, şi anume: „Cred, Doamne!, ajută necredinţei mele!” (Mc. 9, 24).

Iubiţi credincioşi! De ce v‑am spus oare că pericopa evanghelică de astăzi este foarte actuală? Ceea ce s‑a întâmplat cu pruncul din Evanghelie, cu tatăl lui, cu apostolii şi cu mulţimea, s‑a întâmplat acum două mii de ani! Și totuşi, Biserica a rânduit ca această întâmplare să fie pomenită de două ori pe an; să fie tâlcuită şi să ne folosească duhovniceşte fiecăruia.

Avem imaginea unui tată îndurerat care îngenunchează în faţa Mântuitorului Iisus Hristos; imaginea unui părinte îndurerat de suferinţa fiului său. Oare această imagine nu este actuală, nu se repetă la nesfârşit? Oare n‑o regăsim atât în viaţa noastră personală cât în viaţa semenului nostru pe care‑l vedem deseori doborât de greutatea, ispitele și încercările vieţii? Ispite şi încercări ale vieţii care sunt provocate de copiii lor. Noi, preoţii duhovnici, cunoaştem prea bine! În fiecare zi întâlnim un om împovărat, și mai mulți...! De cele mai multe ori suferinţele oamenilor care se adresează Bisericii prin preoţi, nu sunt suferinţe personale. Durerea care îi copleşește este suferința fiilor lor. Fiii şi fiicele lor sunt posedaţi de diavol.

În Evanghelia de astăzi se spune că acest fiu se arunca, nu de puţine ori, în apă sau în foc şi era într‑un permanent pericol pentru că nu era totdeauna cineva lângă el ca să fie salvat. Apa este marea acestei lumi, învolburată şi tulbure, în care fiii acestui neam necredincios şi îndărătnic riscă să se înece! Nu înoată să se salveze, ci se lasă duşi de valul acestei lumi, care este plin de primejdii, de pericole. Focul este văpaia patimilor, a păcatelor, a plăcerilor lumeşti, care‑i mistuie îndeosebi pe cei tineri! Părinţii trăiesc cu frica‑n sân ori de câte ori fiii lor ies din casă. Fiii lor sunt muţi şi surzi! Nu aud sfatul părinţilor; nu comunică cu părinţii. Noi spunem că este conflict între generaţii şi copiii nu reuşesc să comunice cu părinţii şi invers; dar această muţenie şi această surzenie – ne dovedeşte Evanghelia de astăzi – este un duh rău, un diavol. Sunt posedaţi, şi nu numai tinerii, şi noi toţi...! Mântuitorul, nu se adresează copilului, tatălui, apostolilor sau mulţimii în special, tuturor li se adresează şi le spune: „O, neam necredincios şi îndărătnic...”.

Sfinţii Părinţi spun că fiecare păcat are în spate un duh, un diavol, de aceea şi spunem duhul mâniei, duhul curviei, duhul beţiei, duhul trândăviei, cum auziţi în post rugăciunea Sfântului Isac Sirul: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi‑l da mie!”. Evanghelia de astăzi ne spune că sunt diavoli pentru fiecare păcat în parte. Și atunci orice păcat ne stăpâneşte înseamnă posedare, stăpânire de acel duh. Acel duh ne poate face surzi și muți! Să nu auzim glasul Bisericii care poruncește să postim şi să nu ne putem ruga. Pentru că soluţia pe care o dă Mântuitorul Hristos merge în această direcţie: „soiul acesta de demoni nu iese decât numai prin rugăciune şi prin post”(...). De aceea, să fim atenţi la noi şi la fiii noştri; la păcatele care le săvârşim şi care ne stăpânesc; la păcatele care le săvârşesc copiii noştri şi care îi stăpânesc. Suntem conştienţi de focul şi apa acestei lumi, că sunt primejdii de moarte pentru noi şi pentru copiii noştri dar, în acelaşi timp, să nu uităm că avem soluţii. Tatăl din Evanghelia de astăzi ne spune şi ne arată foarte clar: îngenunchează în faţa Mântuitorului Hristos şi cere vindecarea fiului! Apostolii adaugă: postul și rugăciunea! Mai mult decât pentru noi înşine, să îngenunchem pentru generaţiile care vin după noi, să postim și să ne rugăm!

Mă întorc de câteva zile dintr‑o lume – i se zice lumea nouă –, cu altă cultură, altă civilizaţie, altă mentalitate, alt nivel de trai. Eu n‑am cunoscut americani, dar am cunoscut români, în Biserică, nu în altă parte. Să ştiţi că românii plecaţi peste ocean sunt foarte ataşaţi de Biserică şi‑L descoperă pe Dumnezeu şi este îmbucurător. Dar, este trist că fiii lor, nu numai că nu mai ştiu româneşte, îşi pierd identitatea, nu etnică, nu naţională, ci identitatea religioasă şi devin surzi şi muţi şi se înstrăinează de părinţii lor, de Biserica lor şi de Dumnezeul lor. Suferinţa acestor români, nu este că trăiesc departe de ţară şi de cei dragi ai lor, și aceasta dar, suferinţa lor este aceea că fiii lor, generaţiile de după ei se pierd. În Biserică, aici noi avem puterea să spunem direct şi să acuzăm păcatul, nu pe păcătoşi, dar în cultura respectivă nu ai voie să acuzi păcatul pentru că sunt drepturile omului. Şi dacă îndrăzneşti, de pe amvonul bisericii, s‑acuzi şi să vorbeşti împotriva păcatului care este legiferat, a doua zi s‑ar putea să fii expulzat sau închis, pentru că ai vorbit împotriva legilor şi a constituţiei... şi a Constituţiei!

Iubiţi credincioşi, până nu vine acest val de dincolo, mare şi foc al patimilor pe care noi încă nu le cunoaştem pe deplin, să facem ceea ce se poate face. Să îngenunchem ca tatăl din Evanghelia de astăzi, să‑L rugăm pe Dumnezeu pentru noi şi pentru fiii noştri, pentru fiii acestui neam creştin, să cerem să‑ndepărteze duhul muţeniei şi al surzeniei, să cerem să ne scoată din necredinţă la credinţă şi din îndărătnici să ne facă supuşi şi smeriţi. Să ascultăm cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos: „învăţaţi‑vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29). Amin!