Pace celor ce vin, Bucurie celor ce rămân, Binecuvântare celor ce pleacă!
ÎNTÂLNIREA CU DUMNEZEU ÎN EUHARISTIE...!:

Întâlnirea cu Dumnezeu
în Euharistie...!
[1]

Şi iată că’n aceeaşi zi doi dintre ei mergeau la un sat care era departe de Ierusalim ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus. Şi ei vorbeau între ei despre toate întâmplările acestea. Şi a fost că’n timp ce vorbeau şi se întrebau între ei, Iisus Însuşi, apropiindu‑Se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu‑L cunoască. Şi El le‑a zis: „Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi între voi mergând?” Iar ei s’au oprit şi erau trişti.

Şi răspunzând unul cu numele Cleopa, I‑a zis: „Oare numai tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s’au întâmplat în el zilele acestea?” Şi El le‑a zis: „Care?” Iar ei I‑au răspuns: „Cele despre Iisus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă şi’n cuvânt îna­intea lui Dumnezeu şi a întregului popor; cum L‑au osândit la moarte arhiereii şi mai‑marii noştri şi L‑au răstignit. Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel; şi totuşi astăzi este a treia zi de când s’au petrecut acestea. Ci şi nişte femei de‑ale noastre ne‑au înspăimântat; ducându‑se de dimineaţă la mormânt şi neaflându‑I trupul, au venit zicând că vedenie de îngeri au văzut, care le‑au spus că este viu. Iar unii dintre noi s’au dus la mormânt şi au găsit aşa cum şi femeile spuseseră, dar pe El nu L‑au văzut”.

Şi El le‑a zis: „O, nepricepuţilor, şi cu inima zăbavnici a crede’n toate câte‑au spus profeţii! Nu trebuia oare ca Hristos să pătimească acestea şi să intre’ntru slava Sa?” Şi, începând de la Moise şi de la toţi profeţii, le‑a tâlcuit din toate Scripturile cele despre El.

Şi s’au apropiat de satul unde se duceau, iar El Se făcea că merge mai departe. Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: „Rămâi cu noi, că e spre seară şi s’a plecat ziua”. Şi a intrat să rămână cu ei. Şi a fost că’n timp ce stătea împreună cu ei la masă, luând pâinea a binecuvântat şi, frângând, le‑a dat. Şi s’au deschis ochii lor şi L‑au cunoscut; dar El li S’a făcut nevăzut. Şi au zis unul către altul: „Oare nu ardea’ntru noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi’n timp ce ne tâlcuia Scripturile?”

Şi’n ceasul acela sculându‑se s’au întors la Ierusalim şi I‑au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei ce erau împreună cu ei, care ziceau că Domnul cu adevărat a înviat şi I s’a arătat lui Simon. Şi ei au povestit cele petrecute pe cale şi cum a fost El cunoscut de ei întru frângerea pâinii.

(Luca 24, 13‑35)

Hristos a înviat!

[Adevărat a înviat!]

La Sfânta Liturghie de astăzi ne‑am însușit pe deplin, în chip desăvârşit, ceea ce s‑a rostit în pericopa evanghelică. Aşa cum L‑au cunoscut Luca şi Cleopa pe Mântuitorul Iisus Hristos la frângerea pâinii, şi noi, în Sfânta Liturghie, L‑am cunoscut pe Domnul, Cel mort şi înviat a treia zi din mormânt.

Dar, dacă suntem atenţi şi vom citi din nou această evanghelie, ne vom regăsi, fie în cei doi apostoli care se depărtaseră de Ierusalim, mergând spre Emaus, nedumeriţi de faptul că Hristos a fost omorât şi că a fost îngropat, pe când ei aveau nădejdea că El trebuie să‑l izbăvească pe poporul Israel din robie; fie în femeile mironosiţe care s‑au dus la mormânt, pe care l‑au găsit gol şi unde au întâlnit un înger care le‑a spus că El este viu, dar pe El nu L‑au văzut; fie între cei 11 apostoli care erau închişi în casă de frica iudeilor, nedumeriţi şi trişti; fie în Sfântul Apostol Petru, pe care de această dată evanghelia îl numeşte Simon, deoarece a căzut din treapta de apostol datorită faptului că s‑a lepădat de Hristos, reabilitat prin întreita întrebare: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? cu răspunsul: „Da, Doamne, Tu toate le ştii, Tu ştii că Te iubesc!”.

Dincolo de starea de regăsire, nedumerire, tristeţe, însingurare şi „îndepărtare de Ierusalim”, în care ne găsim adesea sau rând pe rând, este important un cuvânt al Scripturii, care ascunde foarte multă gingăşie şi care se potriveşte acestei zile. Ne spune Hristos: „Iată, Eu stau la uşă şi bat şi dacă‑Mi va deschide cineva, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” Dumnezeu stă permanent la uşa sufletelor noastre încercând să intre şi doreşte să cineze împreună cu noi. Cina presupune foarte multă intimitate, dacă se poate să fie doar cele două persoane, adică tu şi El. Această intimitate copleşitoare se dorește înveşnicită; să nu se mai termine niciodată! Aşa trebuie să fie întâlnirea cu Dumnezeu, cu Mântuitorul Iisus Hristos! Unică şi pentru totdeauna...! Să nu mai fie necesar din nou şi din nou, iară şi iară, să vină şi să bată la uşa cea închisă a sufletelor noastre; din nou să‑Şi dorească un moment de intimitate cu fiecare dintre noi. Nu! Acest moment trebuie să fie unic, irepetabil, înveşnicit! Hristos să rămână pentru totdeauna în taina inimilor noastre, cinând cu noi şi noi cu El pentru veşnicie!

Doar acest cuvânt dacă v‑ar rămâne la suflet astăzi aş fi foarte fericit! Suntem oameni, oameni ai Bisericii şi creştini practicanţi, dar ne depărtăm adesea de „Ierusalim”, chiar dacă ne regăsim în biserici şi mânăstiri şi mai ales în cadrul Sfintei Liturghii, odată ce se sfârşeşte slujba și plecăm la casele noastre, începem să ne golim şi, pe măsură ce trece săptămâna, până ajunge să fie iarăşi duminică, parcă nu mai este atât de intens prezent Dumnezeu în fiinţa noastră. Şi iar avem nevoie de Sfânta Liturghie, de următoarea duminică, în care să ne întâlnim şi să cinăm cu El şi El cu noi.

Încă un singur îndemn: să vă împărtăşiţi mai des! Desigur cu pregătirea necesară, atâta timp cât aveţi duhovnic se poate mai des. Deci, sunt câteva condiţii: neapărat, să aveţi duhovnic; să postiți toate posturile de peste an; să postiți miercurea şi vinerea, au îngăduinţă de la duhovnic doar cei ce sunt bolnavi. În felul acesta, la praznicele mari şi la praznicele Maicii Domnului şi – de ce nu? – dacă reuşeşti să participi duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare la Sfânta Liturghie, să te apropii de Potir şi să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. Evanghelia și cuvântul meu de astăzi cere: să ne întâlnim cât mai des cu Domnul şi să nu mergem alături de El, să nu ne îndepărtăm de „Ierusalim”! Să ne întâlnim cu El în Sfânta Liturghie, nu numai în rugăciune şi cântare, ci în taina Trupului şi a Sângelui.

Părinte Paisie și maică stareță Epiharia, rostul slujbelor care se fac într‑o mânăstire, a celor şapte laude, e că pregătesc și anticipă Sfânta Liturghie în care trebuie să ne împărtășim cu Trupul şi Sângele Domnului.

***

Părinţii duhovniceşti contemporani pun foarte mare accent pe definiţia omului, care este unul singur şi atâtea persoane câte au fost şi vor fi până la sfârşitul veacurilor; omul creat după chipul lui Dumnezeu, Unul în fiinţă şi întreit în Persoane. De aceea, fiecare dintre noi, pe lângă că facem parte din întreg Adamul, purtăm în fiinţa noastră acest Adam întreg, adică întreaga făptură omenească. Așadar, noi putem influenţa decisiv mântuirea acestei lumi sau căderea ei prin ceea ce suntem şi facem. În felul acesta s‑a putut recapitula întreaga făptură omenească prin persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Este taina lui Dumnezeu care se poate împlini, nu numai în Iisus Hristos, ci şi în fiecare dintre noi.

Pentru mine, de fiecare dată când rostesc epicleza, încerc să mă gândesc la ceea ce se întâmplă în acel moment. Preotul zice ca şi cum ar vorbi despre el însuşi: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu!”; „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu!”. O altă taină a omului pe care trebuie să ne‑o însuşim! Nu este numai taina lui Hristos, este taina fiecăruia dintre noi, pentru că noi suntem persoane liturgice, persoane sacramentale – şi dumneavoastră, în virtutea preoţiei universale – şi pentru că în totalitate trebuie să‑I aparţinem lui Dumnezeu şi în acelaşi timp semenului nostru. Epicleza, adică momentul în care darurile de pâine şi vin de pe Sfânta Masă sunt preschimbate, prin puterea Duhului Sfânt şi rugăciunile noastre comune, în Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, trebuie să fie unul extraordinar şi profund în care, la rându‑ne, să fim implicaţi. De fapt, când invocăm Duhul Sfânt pentru a veni peste darurile de pâine şi vin, zicem: „Să vină Duhul Sfânt peste noi şi peste aceste daruri care sunt puse înainte”. Deci, să vină Duhul Sfânt întâi peste noi şi apoi, sau în același timp, peste darurile care sunt puse înainte. Şi atunci, dacă pâinea şi vinul se transformă în Trupul şi Sângele Domnului, noi în ce ne transformăm? Liturghia şi cina, de care vă vorbeam, trebuie să fie unică, irepetabilă și să nu se mai sfârşească niciodată!

În volumul autobiografic al lui Nikos Kazantzakis, „Raport către El Greco”, se relatează o întâmplare despre un rabin care, ori de câte ori se ducea la templu, îşi lua rămas bun de la soţie şi de la cei doi copii ai lui pentru că nu ştia dacă o să se mai întoarcă înapoi de la slujba lui. Avea conştiinţa că poate să moară atunci când se va întâlni cu Dumnezeu. Pentru că zice Sfânta Scriptură: „Nimeni nu poate să‑L vadă pe Dumnezeu şi să rămână viu”. Or, în Sfânta Liturghie, reuşim să‑L vedem pe Dumnezeu şi rămânem vii... şi trebuie să rămânem vii, dar să nu mai trăim pentru noi, să nu ne mai aparţinem, să‑I aparţinem în întregime lui Dumnezeu.

Şi închei, spunându‑vă încă o dată cuvântul gingaș al Mântuitorului: „Iată, Eu stau la uşă şi bat şi dacă‑Mi va deschide cineva, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” Amin!

Hristos a înviat!

[Adevărat a înviat!]



[1] Predică rostită de Sfintele Paști, la Sfânta Mânăstire Strâmba, jud. Bistrița‑Năsăud, 17.04.2012.


->