Despre credinţa recunoscătoare!^[1]

...intrând într’un sat, L‑au întâmpinat zece bărbaţi leproşi care au stat departe. Şi ei şi‑au ridicat glasul, zicând: „Iisuse, Învăţătorule, miluieşte‑ne!” Şi văzându‑i, El le‑a zis: „Mergeţi şi arătaţi‑vă preoţilor”. Şi a fost că’n timp ce ei mergeau, s’au curăţit. Iar unul din ei, văzând că s’a vindecat, s’a întors slăvindu‑L cu glas mare pe Dumnezeu. Şi a căzut la picioarele Lui, cu faţa la pământ, mulţumindu‑I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând Iisus, a zis: „Oare nu zece s’au curăţit? Cei nouă unde sunt? Nu s’a găsit să se întoarcă să‑I dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care e de alt neam?” Şi i‑a zis: „Scoală‑te şi du‑te; credinţa ta te‑a mântuit”.

(Luca 17, 12‑19)

Iubiți credincioși! Noi, preoţii, încercăm, după putere și pregătire, să vă tâlcuim cele ce le‑a vorbit și învățat Mântuitorul nostru Iisus Hristos sau despre rostul minunilor săvârșite de Domnul asupra oamenilor sau a naturii. Aşa cum ştiţi, Mântuitorul Iisus Hristos a preschimbat apa în vin, a potolit furtuna de pe mare, a înmulţit cele cinci pâini şi doi peşti; Mântuitorul Hristos a săvârşit câteva învieri din morţi și nenumărate vindecări; Mântuitorul ne‑a învăţat cum să ducem o viaţă cuminte pe acest pământ în aşa fel încât să dobândim Împărăţia Cerurilor!

Evanghelia de astăzi ne înfăţişează zece leproşi, zece oameni bolnavi de o boală incurabilă care, auzind că va trece Hristos cu ucenicii Lui prin marginea cetăţii unde ei erau abandonaţi, s‑au apropiat cât au putut să se apropie – n‑aveau voie să se apropie de oamenii sănătoşi fără să‑i avertizeze de boala lor molipsitoare – şi au strigat către Hristos: „Iisuse, Învăţătorule, miluieşte‑ne!”. Iar Hristos le răspunde foarte simplu, zicându‑le: „Mergeţi şi arătaţi‑vă preoţilor”. Preoţii erau cei care certificau vindecarea acestei boli. De aceea, Mântuitorul îi trimite foarte simplu: „Mergeţi şi arătaţi‑vă preoţilor”. Iar ei, datorită credinţei pe care‑o aveau, a puterii credinţei ce era în ei – pentru că rugăciunea adresată Mântuitorului arăta credinţă, ei ştiau că Hristos are puterea să‑i vindece – se îndreaptă spre Templu, să se‑ntâlnească cu preoţii şi de acolo să primească certificat pentru vindecarea bolii lor. Şi ne spune Sfânta Evanghelie că pe drum s‑au vindecat! Vindecându‑se, unul, doar unul dintre ei se întoarce la Mântuitorul, cade în genunchi şi Îi mulţumeşte slăvind pe Dumnezeu pentru vindecarea lui. Ceilalţi nouă, nu mai spune Evanghelia ce se întâmplă cu ei; cu siguranţă s‑au dus la Templu, au primit certificatul necesar şi s‑au întors în familia lor. Dar Hristos este nemulţumit de atitudinea lor şi o spune: „Oare nu zece s’au curăţit? Cei nouă unde sunt? Nu s’a găsit să se întoarcă să‑I dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care e de alt neam?”. Şi îl ridică pe cel vindecat, pe samarineanul recunoscător, şi îl trimite la casa lui, spunându‑i: „Scoală‑te şi du‑te; credinţa ta te‑a mântuit”.

În ceea ce priveşte tâlcuirea acestei Evanghelii, preoţii de azi şi tâlcuitorii din vechime vorbesc credincioşilor despre virtutea recunoştinţei. Noi, oamenii, toţi cei ce credem în bunul Dumnezeu şi în lucrarea Lui cu fiecare dintre noi, trebuie să fim recunoscători faţă de Ziditor, de Proniator, de Purtătorul de grijă; faţă de Cel ce în mod special, cu fiecare dintre noi, săvârşeşte ceea ce ne este de folos. Această virtute a recunoştinţei este propovăduită de Biserică, în primul rând, în relaţie cu Dumnezeu, dar și cu semenii. Noi, oamenii, Îl slăvim pe Dumnezeu, în primul rând, din acest sentiment al recunoştinţei. Îl recunoaştem pe Dumnezeu ca Stăpân, ca Domn al vieţii noastre, ca Ziditor, ca făptuitor a tot binele şi recunoscând aceste lucruri simţim nevoia să‑I mulţumim lui Dumnezeu şi să‑L slăvim pe Dumnezeu pentru marea lui putere, pentru dumnezeirea Lui, pentru slava Lui. Şi aceasta o facem, iată, cum a fost ziua de astăzi: adunându‑ne în biserică, rugându‑ne, doxologind împreună cu strana, slujind laolaltă cu preoţii.

Dumneavoastră poate nu vă vedeţi şi nu vă auziţi, dar noi vă vedem, vă auzim şi vă simţim ori de câte ori veniţi la mânăstire şi vă rugaţi împreună cu noi. Să credeţi că rugăciunea comună, de pildă „Tatăl nostru”, pe care o rostim cu toţii în cor, are un efect teribil înaintea lui Dumnezeu. Dacă încercaţi numai să auziţi rugăciunea „Tatăl nostru”, rostită de întreg poporul, numai să auziţi, deja vă înfioraţi. Întreaga făptură se înfioară şi simte ceva cu totul şi cu totul aparte, cu totul şi cu totul deosebit. Una este să rostească un călugăr singur rugăciunea „Tatăl nostru” şi alta este o biserică de câteva sute de oameni să rostească această rugăciune. Dar dacă, noi oamenii, simţim în felul acesta, cu siguranţă că Dumnezeu cu atât mai mult. Vă auzim cântând, vă simţim, aşa cum am spus mai înainte, rugându‑vă şi participând nu numai prin prezenţă la ceea ce se‑ntâmplă în Sfânta Liturghie, ci conştienţi şi responsabili de marea minune a Sfintei Liturghii, a prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mai mult, chiar împărtăşindu‑vă cu aceste Daruri pe care ni le face Dumnezeu la fiecare Sfântă Liturghie.

Iubiţi credincioşi, sigur că aceste lucruri se dobândesc în timp. Acum 15 ani, 16 ani, la Mânăstirea Nicula, în această lună a lui ianuarie, dacă erau 4, 5 oameni la biserică era mult. Acum sunteţi sute de oameni la biserică, ceea ce‑nseamnă că aveţi credinţă în Dumnezeu, ştiţi, pricepeţi şi simţiţi. Este extraordinar de mare acest lucru! Mai greu este de păstrat. Reuşim să dobândim o anumită stare, mai greu este s‑o păstrăm. Reuşim s‑atingem, să zic eu, o anumită cotă sau culme a rugăciunii sau o anumită stare duhovnicească dar, nu de puţine ori, ne plângem c‑am pierdut‑o, că nu mai putem să ne rugăm, că nu ne stă mintea la rugăciune şi că nu mai simţim ca altădată participarea la sfintele slujbe, la Sfânta Liturghie sau în rugăciunea noastră personală. Este foarte greu să te menţii într‑o stare duhovnicească, cu atât mai greu să intensifici relaţia ta cu Dumnezeu. Aici noi, oamenii, fiecare, fie că suntem preoţi, călugări sau mireni, trebuie să lucrăm în permanenţă!

În istoria Bisericii, au fost urcuşuri şi coborâşuri întotdeauna. Dacă aţi observat în Evanghelia de astăzi, suferinţa i‑a adunat pe oameni, pe cei zece leproşi, chiar dacă nu erau de acelaşi neam, i‑a adunat într‑un singur loc, încercând să‑şi ducă suferinţa lor în unitate, pentru că o suferinţă dusă cu ajutorul cuiva, chiar şi el suferind, este mai uşoară. Dar în momentul în care oamenii s‑au vindecat, a apărut scindarea, oamenii s‑au despărţit, s‑au înstrăinat. Unul singur, iată, ne spune Sfânta Evanghelie de astăzi, se întoarce la Mântuitorul Iisus Hristos şi‑I mulţumeşte. Unul singur rămâne statornic în credinţa lui. Unul singur! De aceea, trebuie să fim conştienţi că o anumită evoluţie duhovnicească pe care noi am câştigat‑o în timp, în ani, poate să dispară într‑o clipă, dacă ea nu se întemeiază pe o credinţă puternică, adevărată, conştientă, responsabilă. Noi ajungem să venim la biserică să‑I mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ceea ce‑avem, pentru sănătate, pentru bunăstare, pentru o familie cuminte şi curată; avem de ce să‑I mulţumim lui Dumnezeu. Dar dacă nu reuşim să ne‑apropiem mai mult de Dumnezeu, să‑L cunoaştem pe Dumnezeu în aşa fel încât să nu ne mai putem despărţi de El niciodată, credinţa noastră se poate clătina oricând şi să ne îndepărtăm asemenea celor nouă leproşi care s‑au vindecat şi să nu‑L mai cunoaştem pe Dumnezeu.

Îşi punea întrebarea, unul dintre tâlcuitorii aceste Evanghelii: oare nu cumva cei nouă, care s‑au vindecat şi nu s‑au întors să‑I mulţumească lui Hristos, au ajuns în cele din urmă să‑L urască, poate să‑L răstignească? Cunoaştem din Tradiţia Bisericii că omul cu mâna uscată vindecat de Mântuitorul nostru, L‑a pălmuit înainte de răstignire, cu mâna pe care Hristos i‑a vindecat‑o. Şi această realitate este ceea ce noi, oamenii contemporani, trăim. Dacă ne gândim la omul de lângă noi pe care l‑am ajutat, l‑am sprijinit şi care pentru micimea lui ajunge să‑ţi fie duşman. Nu numai că nu‑ţi este recunoscător, ajunge să te bârfească, ajunge să te clevetească şi dacă poate să‑ţi facă rău, ţi‑l va face negreşit. Şi ne spune acest teolog că la omul nemulţumitor, căruia ajunge să‑i dispară din inima lui, din mintea lui, din fiinţa lui, această virtute a recunoştinţei, atunci îi va apare nesimţirea, adică această stare diavolească în care nu‑i mai pasă de celălalt de lângă el şi, mai mult, ajunge să‑i fie duşman şi nu oricare duşman – duşman de moarte. Acest lucru, nu numai în relaţia om şi om se întâmplă. Acest lucru se întâmplă şi în relaţia om – Dumnezeu! Exemplul pe care vi l‑am dat din Tradiţia Bisericii, a omului cu mâna uscată care, vindecat de Mântuitorul Iisus Hristos, ajunge să‑L pălmuiască, este o relaţie a omului cu Dumnezeu. Acel om a ştiut că Iisus Hristos este Dumnezeu pentru că numai Dumnezeu putea să săvârşească o vindecare miraculoasă.

De aceea, mesajul Evangheliei și al predicii de astăzi este să vă întăriţi în credinţa pe care‑o aveţi, în lucrarea duhovnicească pe care‑o încercaţi, pentru o viaţă duhovnicească. Viața duhovnicească înseamnă: participarea la sfintele slujbe, la rugăciunea comună, la viaţa Bisericii în întregul ei...! Spunem că există un singur Dumnezeu şi îi respectăm pe ceilalţi de lângă noi în credinţa lor, dar ne amestecăm unii cu ceilalţi. Or, acest lucru nu se poate. Gândiţi‑vă la doi ciobani, fiecare cu turma lui. Când se intersectează, se străduiesc să nu li se amestece turma. Dacă li se amestecă turmele, atunci apar probleme şi nu probleme puţine şi nici uşoare. De aceea, noi trebuie să ne cunoaştem credinţa, să nu ne trezim într‑o turmă sau cu un păstor care ne‑ar putea duce la pieire sau ne‑ar face nerecunoscători faţă de Dumnezeu. Omul ajunge să se smintească. Vedeţi, numai un cuvânt al unui eterodox sau anti‑ortodox legat de icoane, de pildă, că icoanele sunt chip cioplit şi este suficient ca în inima omului să apară îndoiala şi ea să lucreze în permanenţă şi conştientul şi subconştientul să prelucreze această informaţie şi să ajungi să te îndoieşti. Să te duci în faţa unei icoane făcătoare de minuni, de pildă, cum este cea de la Nicula, şi să te îndoieşti. Şi atunci credinţa ta care este? Credinţa ta este o credinţă puternică, este o credinţă adevărată?

Ştiţi bine, şi vă vedeţi unii pe alţii aici în biserică şi vă şi cunoaşteţi – vă dau un exemplu, nu trebuie să vă dau nume – dar au fost credincioşi ai Bisericii noastre foarte evlavioşi, foarte cuminţi, nelipsiţi de la Biserică, în aparenţă cu o credinţă puternică şi care s‑au botezat la pocăiţi fără scrupule, fără să‑şi facă probleme de conştiinţă şi fără să accepte un dialog cu cel care le‑a fost păstor ani de zile, căruia s‑au confesat, căruia i‑au spus necazurile. Este o durere teribilă a păstorului când se întâmplă acest lucru, când ştii că nu s‑a întâmplat absolut nimic care să‑l smintească pe omul respectiv, din punct de vedere al credinţei noastre, a adevărului de credinţă. Şi atunci, dacă n‑avem o credinţă statornică şi puternică, se ajunge nu numai să fii nerecunoscător faţă de Dumnezeu, ajungi să lupţi împotriva lui Dumnezeu. Ştiţi, cred că se‑nvaţă astăzi şi în şcoli despre cel care se numea Emil Cioran. A fost copil de preot şi ajunge să lupte împotriva lui Dumnezeu şi să spună că cea mai mare libertate a omului este sinuciderea. Un copil de preot! Cum a putut să se smintească omul încât s‑ajungă să lupte împotriva lui Dumnezeu şi să spună că libertatea omului este cel mai mare păcat pe care‑l poate săvârşi, păcat împotriva Duhului Sfânt, sinuciderea...!?

De aceea, vă îndemn: cunoaşteţi‑vă credinţa, practicaţi‑vă credinţa prin și în Biserică! Prin venirea la biserică, prin rugăciune, prin post. Vă spunem de fiecare dată când încep posturile, aveţi calendare în casele dumneavoastră şi citiţi. Este diferenţă între omul care ţine postul şi cel care nu ţine. Nu‑i judecăm pe cei care nu ţin. Dar este o diferenţă extraordinară. Am citit la părintele Iustin Pârvu de la Petru Vodă, care a trăit cândva la Mânăstirea Bistriţa din Moldova, unde erau trei duhovnici vestiţi: unul era foarte aspru, care nu dezlega niciodată, putea să fie orice, nu dezlega dacă erau păcate mari sau dacă era post – trebuia să fie post; unul era pe calea de mijloc şi celălalt era foarte bun, foarte blând cu oamenii. Şi ne spune părintele Iustin Pârvu că la Paşti, când veneau toţi să se spovedească şi să se‑mpărtăşească, se vedea diferenţă pe feţele lor. Cei mai frumoşi, mai luminoşi şi mai adevăraţi erau cei ai duhovnicului aspru! Cei de mijloc erau de mijloc...!? Iar, să zicem sau să nu zicem, îmbuibaţii, veneau pur şi simplu se spovedeau să‑şi împlinească datoria faţă de Dumnezeu şi de Biserică, se împărtăşeau, dar nu s‑a schimbat nimic. Totul era foarte liniar, foarte drept, un câmp fără dealuri, fără copaci, fără nimic, un pustiu!

Iubiţi credincioşi! Aceste lucruri nu le vezi şi nu le simţi dacă nu le trăieşti; trebuie să le trăieşti! De aceea, să nu faceţi să nu veniţi la biserică. Şi dacă faceţi să nu veniţi la biserică, să vă simţiţi vinovaţi! Să vă simţiţi vinovaţi dacă n‑aţi fost la biserică într‑o duminică. Dacă nu postiţi un post, să vă simţiţi vinovaţi, pentru că sunteţi de vină, pentru că n‑ascultaţi de Dumnezeu, de glasul Bisericii! Aceste lucruri sunt verificate, iată, de mii de ani. Biserica a trăit, s‑a zidit şi s‑a întărit în aşa fel încât nici forţele iadului nu o vor birui, prin această practică și lucrare duhovnicească! Să aveţi în casă Ceaslov, Acatistier cu acatistele sfinţilor, Psaltirea. Cartea Psaltirii este prin excelenţă cartea recunoştinţei unui om faţă de Dumnezeu! Împăratul David care a scris cei 150 de psalmi, în permanenţă, Îl recunoaște pe Dumnezeu aşa cum este şi aşa cum a lucrat de minunat în viaţa lui personală și publică. Psaltirea este extraordinar de frumoasă! Dacă reuşiţi să citiţi în fiecare zi câte un psalm, veţi cunoaște că spusele mele nu sunt minciună. Să vă spovediţi des, să vă împărtăşiţi de asemenea, să faceţi fapte bune, să‑i îndemnaţi şi pe alţii, să vă rugaţi şi pentru alţii şi aşa mai departe. Sunt lucruri arhicunoscute pe care vi le spunem şi pe care, de altfel, le ştiţi. Poate le‑aţi primit prin educaţie, în cei şapte ani de acasă! Să vă întăriţi în credinţă!

Iubiţi credincioşi, credinţa noastră ortodoxă este mântuitoare! Dacă te străduieşti să fii ortodox aşa cum îţi cere Biserica şi cărţile noastre, cum cere Sfânta Scriptură, în primul rând, te mântuieşti! Ajungi să dobândeşti Împărăţia Cerurilor, ajungi să‑L dobândeşti pe Hristos. Nu căutaţi altceva şi nu încercaţi altceva. Dacă veţi căuta altceva şi veţi încerca altceva este periculos, foarte periculos. Numai un cuvânt şi se poate sădi îndoiala în inima ta, un cuvânt! De aceea, una dintre poruncile bisericeşti spune: în casa ereticilor să nu intri, cărţile ereticilor să nu le citeşti. Vedeţi? Să nu citeşti cărţi eretice. Şi aceasta nu că este interzis, să citeşti o carte a ereticilor, dar Biserica, din experienţa ei de mii de ani, ştie neputinţa şi slăbiciunea omului!

Dumnezeu să ne ajute și să ne binecuvinteze! Dumnezeu să ne lumineze mintea şi să ne încălzească inima să‑L pricepem, să‑L înţelegem și să‑L trăim aşa cum este El. Amin!