Pace celor ce vin, Bucurie celor ce rămân, Binecuvântare celor ce pleacă!
„DĂ-MI SĂ BEAU!” SAU „MI-E SETE!”...?:

„Dă‑Mi să beau!” sau
„Mi‑e sete!”...?
[1]

Hristos a înviat!

[Adevărat a înviat!]

Doar un singur gând, o meditaţie pentru această seară!

Ne aflăm la Mânăstirea Floreşti. Într‑o mânăstire, lucrarea duhovnicească trebuie să fie neîntreruptă; aceasta nu înseamnă că pentru omul de rând sau mirean trebuie să aibă pauze; şi pentru el trebuie să fie neîntreruptă. Dar, fiecare la măsura lui!

Aş vrea să mă opresc la un cuvânt al Mântuitorului Hristos pe care îl rostește la finalul misiunii sale, chiar în momentul răstignirii. Același cuvânt este adresat și femeii samarinence: „Dă‑Mi să beau!”. Nu știm dacă a primit apă dar, ne spune Sfânta Scriptură că femeia I‑a răspuns pe măsura diferenţelor care erau între evrei și samarineni. Nici măcar nu se cădea să stea de vorbă unul cu celălalt, cum să primească apă, chiar dacă îi era sete?! Mântuitorul nu avea la îndemână – şi aceasta se specifică în Sfânta Scriptură – găleată, cum avea femeia samarineancă să scoată apă dintr‑un puţ adânc, fântâna lui Iacob.

La finalul misiunii Mântuitorului Hristos, când era răstignit pe lemnul crucii, auzim un cuvânt asemănător. Hristos, ţintuit pe lemnul crucii şi în durerile finale ale pătimirii Sale, ca un om cere celor de faţă şi spune: „Mi‑e sete!”. Ostaşii au luat un burete pe care l‑au muiat în oţet şi fiere, I l‑au atins de buze şi ne spune Sfânta Scriptură că Hristos n‑a voit să bea. N‑a băut ceea ce conţinea buretele, probabil nu i‑ar fi astâmpărat setea, dar oţetul şi fierea îi puteau alina durerea pe care o resimţea, răstignit fiind pe lemnul crucii. În ceea ce priveşte necesitatea trupească a Mântuitorului Hristos, în calitatea Lui de om, chiar înaintea morții, nu I‑a fost satisfăcută, pentru că nu I s‑a dat apă să bea, din punct de vedere duhovnicesc, înțelegem că Hristos trebuia să‑Şi împlinească jertfa deplin. Răstignirea trebuia să fie făcută după tot tipicul. Să fie răstignit, umilit şi omorât, fără să aibă nici cel mai mic drept, nici cea mai mică mângâiere, nici cea mai mică alinare, ca jertfa Lui să fie deplină. De altfel, în Sfânta Liturghie ni se spune, chiar în timpul Epiclezei, că, de fapt, această jertfă care a fost provocată de oameni, în realitate a fost una dorită și asumată deplin de Mântuitorul Hristos. Dincolo de faptul că oamenii L‑au vândut, L‑au batjocorit şi L‑au răstignit, din ură și răzbunare, El pe El Însuși S‑a dat ca jertfă pentru noi şi pentru a noastră mântuire. De aceea, nu a băut oţetul şi fierea, pentru ca jertfa Lui să fie deplină. Nici măcar oţetul şi fierea să‑i aline cât de cât durerea pe care o resimţea în trupul Lui.

În ceea ce priveşte cererea pe care a făcut‑o femeii samarinence, aceasta n‑a fost îndeplinită de femeia samarineancă pentru că, în fapt, El își dorea altceva. Cererea Domnului Hristos a intermediat trecerea de la o discuţie comună la una duhovnicească. De la cererea „Dă‑Mi să beau!”, Hristos a trecut la un subiect care, peste veacuri, rămâne o problemă esențială și existențială, care trebuie înțeleasă și însuşită. Problema apei celei vii, care vine numai prin şi de la Mântuitorul Iisus Hristos şi care odată dobândită face să nu mai însetăm niciodată.

În ce ne priveşte pe noi, atât credincioşii, cât mai ales călugării, dorinţa Mântuitorului de a bea apă din fântâna lui Iacov este o cerere prin care, de fapt, ne provoacă la o discuţie duhovnicească și la o viaţă pe măsură. Iar cealaltă „dorinţă”, a Mântuitorului Hristos înaintea morţii, „Mi‑e sete!”, în ceea ce‑i priveşte pe călugări dar şi pe creştini, exprimă faptul că jertfa Lui a fost una deplină, fără pretenţie, fără a cere nimic în schimb, adică ceea ce trebuie să‑l caracterizeze neapărat pe monah. El trebuie să se jertfească pe sine, nu numai pentru el însuşi, ci pentru întreaga umanitate, asemenea Mântuitorului, fără să ceară nimic în schimb, nici măcar o alinare de moment, aceea care putea fi dobândită de la oţet şi de la fiere în momentele cele mai grele de pătimire ale Domnului.

Aceste gânduri, sper eu duhovniceşti şi de folos, am vrut să vi le împărtăşesc dumneavoastră tuturor şi mie însumi, ca „temă de casă”. Să medităm ce legătură este între cererea Mântuitorului Hristos de la fântâna lui Iacov către femeia samarineancă: „Dă‑Mi să beau!” şi „dorinţa” Mântuitorului Hristos răstignit fiind pe lemnul crucii: „Mi‑e sete!”. Ce am încercat eu să tâlcuiesc în această seară nu s‑a împlinit pe deplin, rămâne pe mai departe să fie o meditaţie pentru fiecare.

Dumnezeu să primească sfintele rugăciuni şi să vă binecuvinteze!

Hristos a înviat!

[Adevărat a înviat!]



[1] Predică rostită în Duminica a 5‑a după Paşti (a Samarinencii), la slujba Vecerniei, la Sfânta Mânăstire „Acoperământul Maicii Domnului”, Floreşti, 13.05.2012.


->