Pace celor ce vin, Bucurie celor ce rămân, Binecuvântare celor ce pleacă!
ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI; IN MEMORIAM – MITROPOLITUL BARTOLOMEU :

Întâmpinarea Domnului;
In memoriam – Mitropolitul Bartolomeu.[1]

Şi când s’au împlinit zilele curăţirii lor după legea lui Moise, L‑au dus la Ierusalim ca să‑L pună înaintea Domnului, aşa cum este scris în legea Domnului, că tot întâi‑născutul de parte bărbătească va fi închinat Domnului; şi ca să dea jertfă, aşa cum s’a zis în legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Şi iată, era în Ierusalim un om cu numele Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel; şi Duhul Sfânt era peste el. Şi i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu‑L va vedea pe Hristosul Domnului. Şi din îndemnul Duhului a venit la templu; şi când părinţii L‑au adus înlăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul legii, el L‑a primit în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis:

„Acum slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne,

după cuvântul Tău,

că văzură ochii mei mântuirea Ta

pe care ai gătit‑o înaintea feţei tuturor popoarelor,

Lumină spre descoperire neamurilor

Şi slavă poporului Tău, Israel”.

Iar tatăl şi mama Sa se mirau de cele ce se grăiau despre El. Şi i‑a binecuvâtat Simeon şi i‑a zis Mariei, mama Sa: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi spre semn de împotrivire – şi chiar prin sufletul tău va trece sabie – pentru ca gândurile din multe inimi să se descopere”.

Şi era şi Ana proorociţa, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer; înaintată în zile multe, ea trăise cu bărbatul ei şapte ani după fecioria ei. Văduvă, până la optzeci şi patru de ani, ea nu se depărta de templu, noaptea şi ziua slujind în post şi rugăciuni. Şi venind şi ea în chiar ceasul acela, Îi mulţumea lui Dumnezeu şi le grăia despre El tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim.

Şi când au săvârşit toate cele după legea Domnului, s’au întors în Galileea, în cetatea lor Nazaret. Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, plin de înţelepciune; şi harul lui Dumnezeu era peste El.

(Luca 2, 22‑40)

Iubiţi credincioşi, la poruncă şi cu binecuvântare, am să vă rostesc câteva cuvinte, atât legat de sărbătoarea de astăzi cât şi de evenimentele care ne‑au determinat să fim astăzi prezenţi în parohia Băiţa.

Întotdeauna la această sărbătoare, auziţi un otpust care rezumă evenimentul şi care ar trebui să ne facă conştienţi de ceea ce s‑a întâmplat la Ierusalim dar, în acelaşi timp, ce legătură are cu noi şi cu a noastră mântuire. Otpustul, pe care o să îl auziţi la sfârşitul slujbei, spune: „Cel ce în braţele Dreptului Simeon ai primit a fi ţinut pentru mântuirea noastră, Hristoase, Dumnezeule...”. Deci, Mântuitorul Iisus Hristos a primit a fi ţinut în braţele dreptului Simeon, pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Această purtare a dreptului Simeon este îmbrăţişarea „Adevărului” pe care el L‑a dorit și L‑a așteptat vreme de mulţi ani.

Istoria bisericească, mai bine zis Tradiţia, ne spune că el a trăit în jur de trei sute de ani. El a fost cel care nu a crezut cuvântului: „iată fecioara va lua în pântece...”, iar Dumnezeu i‑a rânduit atâţia ani de zile până când a ajuns să o cunoască pe Maica Domnului şi mai ales pe Fiul ei Cel iubit, Mântuitorul Iisus Hristos; să Îl îmbrăţişeze; să Îl poarte în braţele sale; şi să rostească rugăciunea celebră, pe care până astăzi o cântăm la slujba vecerniei: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, căci văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care o ai gătit înaintea feţei tuturor popoarelor. Lumină spre descoperire neamurilor şi slavă poporului Tău, Israel”. Noi zicem şi astăzi „slavă poporului tău, Israel”, fără să înțelegem ţara cu acest nume și nici poporul care încă se consideră ales. Poporul ales al lui Dumnezeu, adică noul Israel, de la Mântuitorul Hristos încoace s‑a extins şi cuprinde întreaga creştinătate. Așadar, întotdeauna când auziţi această cântare să vă regăsiţi în slava poporului Israel, pentru că v‑aţi botezat în numele Sfintei Treimi şi faceţi parte din acest popor ales pe care îl slăveşte Biserica noastră şi care trebuie să se slăvească şi în împărăţia lui Dumnezeu.

Dacă Mântuitorul S‑a lăsat ţinut în braţele Dreptului Simeon pentru mântuirea noastră, se lasă, până astăzi, și în braţele fiecăruia dintre noi; și nu numai în braţe, ci şi în fiinţa noastră, ori de câte ori ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos.

Dar, în special, această purtare pe braţe este o caracteristică sau, mai bine zis, o misiune a preotului. Preotul, atunci când este hirotonit, imediat după sfințire, primeşte pe mâini, din partea episcopului, Sfântul Agneţ, care este Trupul lui Hristos. Imediat după ce darurile de pâine şi vin se transformă în Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, episcopul ia Trupul lui Hristos, Sfântul Agneţ, de pe sfântul disc, şi Îl pune pe mâinile noului preot, spunându‑i: „Primeşte acest Odor pe care să‑l păstrezi până la a doua venire a Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care îl va cere de la tine”. Odorul respectiv este dat noului preot pentru a fi împărtăşit credincioşilor lui încredinţaţi. Deci misiunea pe care o are preotul este cea din otpustul acestui praznic: „Cel ce în braţele dreptului Simeon ai primit a fi ţinut pentru mântuirea noastră...”. Tradus: Cel ce în braţele preotului dumneavoastră duhovnicesc a primit a fi ţinut pentru mântuirea dumneavoastră, a credincioşilor...! Așadar, preotul trebuie să aibă această conştiinţă permanent, iar sărbătoarea Întâmpinării Domnului să îi fie o perpetuă aducere aminte de evenimentul respectiv, pentru ca preoţia lui să fie eficientă; şi în ceea ce îl priveşte, să ajungă să rostească în cele din urmă, asemenea dreptului Simeon: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, căci văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care o ai gătit înaintea feţei tuturor popoarelor...”, dar, în acelaşi timp, slujirea lui să aibă efect deplin şi să se împlinească mântuirea sufletelor credincioşilor lui încredinţaţi!

Să trec în „revistă” și evenimentele pe care le prăznuim astăzi, ne bucurăm de ele împreună şi pentru care suntem prezenţi aici în frunte cu Preasfinţitul Părinte Vasile Someşanul.

Acum şase ani, părintele dumneavoastră duhovnicesc a primit acest Odor pentru a fi administrat credincioşilor lui, şi anume, celor care formaţi comunitatea euharistică din Băiţa; în această zi, la slujba vecerniei, Preasfinţitul Părinte Vasile şi noi, cei care eram de faţă, l‑am instalat pe părintele dumneavoastră duhovnicesc, Paul Isip. Deci, iată că unul dintre evenimentele majore de care ne bucurăm astăzi este instalarea preotului dumneavoastră, într‑o zi extraordinară care se potriveşte foarte bine cu misiunea pe care Dumnezeu i‑a încredinţat‑o.

În aceeaşi măsură şi poate mai mult, să nu se supere părintele Paul, dar ne‑a provocat şi atunci o pot spune, am venit să îl comemorăm pe Mitropolitul Bartolomeu; de aceea, s‑a pregătit un colac şi o sticlă de vin, care înseamnă că urmează şi un parastas. Astăzi se împlinesc peste 70 de ani de când Valeriu Anania a devenit călugăr, cu numele Bartolomeu, şi care a ajuns să fie mitropolitul Clujului. Deci la sfârşitul Sfintei Liturghii, vom săvârşi şi slujba parastasului pentru vrednicul de pomenire, Mitropolitul Bartolomeu!

Aş vrea să vă spun un gând – v‑aş spune multe despre Mitropolitul Bartolomeu, ştiu foarte multe lucruri, pentru că am trăit sub acelaşi acoperiş vreme de peste opt ani de zile. Slujirea lui a rămas, pentru fiecare dintre noi, cei care l‑am cunoscut, o emoţie permanentă şi o aducere aminte care ne determină viaţa, şi mai ales viaţa duhovnicească, dar nu numai viaţa duhovnicească, ci demnitatea noastră de oameni. El a fost omul Bisericii, în primul rând, dar a fost un cetăţean demn al acestei ţări, al acestei naţiuni. Niciodată nu avem voie să despărţim fiinţa noastră, care înseamnă şi credinţă, şi rădăcini adânci ale etniei şi ale naţiei noastre. Nu se pot despărţi cele două! Dacă suntem români şi nu suntem creştini, şi îndrăznesc să spun creştini ortodocşi, suntem români în parte! Dacă suntem creştini ortodocşi şi nu ştim să ne însuşim şi naţionalitatea, ne este ruşine şi de multe ori ne dezicem de ea, nu suntem creştini pe deplin! Aceste două calități nu au voie să se despartă; sunt identitatea noastră! Sigur că nu trebuie să fim naţionalişti, extremişti, iar în ce priveşte credinţa noastră, nu trebuie să îi excludem pe ceilalţi. Echilibrul este acesta: să fim români şi creştini şi, în acelaşi timp, creştini şi români. Mitropolitul Bartolomeu ne‑a dovedit că această experienţă este posibilă şi poate să întruchipeze un adevărat bărbat al Bisericii, dar şi al acestei ţări.

Mitropolitul Bartolomeu a fost, prin excelenţă, un bărbat ortodox şi român în acelaşi timp! S‑au petrecut doi ani de când a trecut la cele veşnice, iar pământul reavăn al Mânăstirii Nicula îl încălzeşte în cripta de sub altarul Catedralei din Cluj‑Napoca. Veşnică să‑i fie pomenirea lui! Amin!



[1] Predică rostită la praznicul Întâmpinării Domnului, în Parohia Băiţa‑Gherla, jud. Cluj, 02.02.2013.


->