Pace celor ce vin, Bucurie celor ce rămân, Binecuvântare celor ce pleacă!
DESPRE NEVEDERE ȘI MUȚENIE...!:

Despre nevedere și muțenie...![1]

Doar câteva gânduri duhovniceşti în această seară după o zi luminoasă, în care Biserica noastră strămoşească ne pune înainte o evanghelie ce pune accentul pe propovăduirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi a dumnezeirii Fiului lui Dumnezeu, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Propovăduirea Împărăţiei s‑a săvârşit, în primul rând, de Mântuitorul Hristos şi o spune foarte clar sfânta evanghelie de astăzi care ni‑L înfăţişează străbătând prin oraşe şi prin sate, vindecând orice boală şi orice neputinţă în popor, dar şi propovăduind Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu. În acelaşi timp, sfânta evanghelie ne înfăţişează încă trei misionari, şi anume: pe cei doi orbi care s‑au vindecat şi care, din momentul vindecării, au început să‑L propovăduiască pe Mântuitor şi ceea ce s‑a întâmplat cu ei, și pe mutul posedat de diavol, care odată vindecat a început să grăiască şi să‑L pomenească permanent pe Iisus Hristos.

Ar fi de reţinut, iubiţi creştini, că pericopa evanghelică de astăzi nu s‑a pus la întâmplare în această duminică şi că ne priveşte pe unul fiecare, iar noi trebuie să ne regăsim în mesajul evanghelic.

Cei doi orbi...! Noi ştim prea bine – tot din evanghelie cunoaştem acest lucru, dar şi din viaţa noastră de zi cu zi – că orbirea poate să fie din naştere, un accident sau rezultatul unei boli. În ceea ce priveşte viaţa duhovnicească – trebuie să trecem în această dimensiune accentuată de Mântuitorul Hristos şi de Biserică – trebuie să luăm în considerare următoarele lucruri. Dacă nu suntem „orbi” și reuşim prin viaţa, faptele şi cuvântul nostru, la rându‑ne, să propovăduim Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, aceasta se datorează în primul rând părinţilor care ne‑au născut în această lume şi ne‑au educat în aşa măsură încât viaţa, faptele şi propovăduirea noastră să nu fie a eu‑lui personal, ci a lui Dumnezeu care ne‑a creat şi care ne poartă de grijă tuturor.

Al doilea lucru: dacă suntem „orbi”, atunci orbirea noastră duhovnicească se datorează unui accident. Un accident premeditat a fost neascultarea lui Adam şi a Evei şi datorită lui au fost izgoniţi din rai şi s‑a întâmplat ceea ce a urmat, iar consecinţele acestui păcat le resimţim şi noi până în ziua de astăzi. Acest accident premeditat, fie că‑l premedităm noi, fie că diavolul, este păcatul şi în primul rând păcatul neascultării faţă de Dumnezeu. Neascultarea ne împiedică în a propovădui şi a trăi Evanghelia Mântuitorului Hristos.

Bolile noastre sufleteşti pricinuite de păcat în cele din urmă ajung să transpară şi să iasă în evidenţă prin bolile trupeşti care sunt din ce în ce mai multe şi din ce în ce mai mari şi oamenii nu le găsesc cauza, caută antidot pentru ele, neştiind că antidotul pentru orice boală este în primul rând a nu săvârşi păcatul.

Mutul...! Am spus şi astăzi dimineaţă, la Guadalajara, în biserica părintelui Emilian, evanghelia ne spune că el era mut datorită faptului că era posedat de diavol. Această posedare a diavolului face ca să muţim, mai ales în ceea ce‑L priveşte pe Dumnezeu, poate să nu muţim în alte lucruri, pentru că reuşim să împrăştiem mizerie, în general, şi fără să vorbim. Mântuitorul Hristos însă, trebuie propovăduit şi prin cuvânt. Ne spune Sfântul Apostol Pavel că credinţa vine prin auz, adică prin auzul cuvântului lui Dumnezeu. Deci, în ceea ce priveşte muţenia, trebuie să avem în considerare următorul lucru: dacă ne este ruşine sau dacă ne este frică să‑L propovăduim pe Dumnezeu familiei din care ne tragem, comunităţii în care suntem, înseamnă că suntem într‑o stare de posedare a celui rău, suntem în posesia unui duh rău care ne stăpâneşte şi nu ne lasă să vorbim (...).

Aceste gânduri, iubiţi creştini, am dorit să vi le pun la suflet în acest loc pe care l‑aţi ales a vă fi biserică deocamdată şi pe care îl slujeşte cu prisosinţă părintele Lucian. Părintele vine de la Cluj, din zona noastră unde a muncit foarte mult în parohia pe care a păstorit‑o. Această muncă iată că se continuă în acest loc şi această chemare cu siguranţă că nu este la întâmplare nici în ceea ce‑l priveşte pe el, dar nici în ceea ce vă priveşte pe dumneavoastră. Evanghelia de astăzi, până la urma urmei, este cumva evanghelia acestei parohii. Acolo sunt câteva personaje: Mântuitorul Hristos, cei doi orbi, mutul, mulţimea care Îl slăvea pe Dumnezeu şi se minuna de tot ceea ce s‑a întâmplat în acel moment, dar şi cârtitorii care Îl duşmăneau pe Iisus Hristos şi care au şi zis că diavolul a fost scos cu domnul diavolilor. Cam aşa este imaginea unei parohii, fie ea de aici, fie ea din alte părţi, pentru că sunteţi o comunitate de creştini şi aveţi un păstor duhovnicesc care trebuie să‑L reprezinte pe Mântuitorul Iisus Hristos. Iar într‑o comunitate sunt tot felul de oameni. Din mulţimea cea mare a credincioşilor care se minunează de ceea ce Dumnezeu poate să facă pentru om, prin aceste mijloace pe care ni le pune la îndemână Biserica, sunt şi orbi, sunt şi muţi...! Sunt orbi din naştere, orbi care au devenit așa prin anumite accidente sau acest accident premeditat al păcatului, şi muţi care sunt stăpâniţi de cel rău şi care, de frică, de ruşine, nu‑şi mărturisesc credinţa lor. Trăim într‑o ţară care nu este ortodoxă, însă noi suntem ortodocşi şi atunci sigur că de multe ori ne este jenă să ne arătăm credinţa noastră. Dar nu trebuie să facem acest lucru, ci trebuie să Îl mărturisim pe Dumnezeu, cu timp şi fără timp, având această conştiinţă care ne‑o pune înainte tot Sfânta Evanghelie şi care ne spune, prin gura Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „pe cel care Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri”. Amin!

[1] Predică rostită în Duminica a 7‑a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum), la Vecernie, în Parohia „Cuv. Atanasie Atonitul”, Leganes, Spania, 22.07.2012.


->