Pace celor ce vin, Bucurie celor ce rămân, Binecuvântare celor ce pleacă!
„CHIPUL SLAVEI TALE CELEI NEGRĂITE SUNT...!”:

„Chipul slavei Tale
celei negrăite sunt...!”
[1]

În primul rând, trebuie să vă transmit binecuvântarea şi compasiunea Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei al Clujului, dimpreună cu a tuturor slujitorilor Centrului Eparhial, printre care mă regăsesc şi eu, şi prin care vă adresez acest mesaj, dumneavoastră tuturor, familiei, şi în special părintelui Ioan.

Aş dori să vă pun câteva gânduri duhovniceşti la suflet pentru că aceste momente sunt deosebite şi suntem mai receptivi în ceea ce priveşte cuvântul lui Dumnezeu, mesajul evanghelic.

De fiecare dată înaintea morţii ne vedem neputinţa și deşertăciunea vieţii, ne dăm seama că viaţa noastră, mai repede sau mai târziu, se va încheia pe acest pământ şi că vom da socoteală, înaintea lui Dumnezeu, de faptele pe care le‑am săvârşit. Dar avem nădejde, pentru că viaţa noastră am trăit‑o în credinţă şi nu L‑am uitat pe Dumnezeu nici o clipă, că nici El n‑o să Îşi întoarcă faţa de la noi, şi ne va sălăşlui în corturile drepţilor, în Împărăţia Lui.

Astăzi cu atât mai mult, pentru că nu înmormântăm un om obişnuit: mai mult decât un om! Înmormântăm o mamă şi, odată cu ea, o întreagă lume, o întreagă istorie! Şi atunci, noi trebuie să devenim mai conştienţi de viaţa pe care o ducem şi de realitatea care stă dincolo de această lume.

În una dintre Binecuvântările morţilor, care s‑au cântat la această slujbă, ni se transmite un mesaj la care ar trebui să luăm aminte. Această binecuvântare spune: „Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, măcar deşi port ranele păcatelor...”. Adică, roaba lui Dumnezeu, Măriuca, şi noi, fiecare, suntem chipul slavei lui Dumnezeu, deşi purtăm rănile păcatelor. Iar acest chip al slavei lui Dumnezeu din om trebuie neapărat să se desăvârşească în El. Ca să înţelegem mai bine ce înseamnă chipul slavei lui Dumnezeu, ar trebui să ne aducem aminte de troparul care se cântă la pomenirea monahilor, a călugărilor și cuvioşilor, care au fost slăviţi de Biserică pentru viaţa lor sfântă. Se zice în tropar: „Întru tine, părinte, cu osârdie s‑a mântuit cel după chip, căci luând crucea, ai urmat lui Hristos...”. Deci, în omul sfânt, care a dus o viaţă după voia lui Dumnezeu, care s‑a mântuit, se regăseşte chipul slavei lui Dumnezeu. Așadar chipul slavei lui Dumnezeu se regăseşte doar în omul care trăieşte permanent în relaţie cu Dumnezeu, al Cărui chip este. Altfel, dacă noi nu ne raportăm la Dumnezeu, al Cărui chip suntem, devenim alt chip şi nu numai la înfăţişarea noastră fizică, cât mai ales la înfăţişarea noastră interioară şi mai ales la formele în care noi ne exprimăm: în gesturi, în cuvinte şi în faptele pe care le săvârşim. Când omul săvârșește lucruri importante, majore şi mai ales duhovniceşti, se vădește a fi omul lui Dumnezeu şi spunem: „este un om al lui Dumnezeu”. Dar când nu săvârșește faptele lui Dumnezeu, iar vorbele lui şi gesturile lui nu sunt în conformitate cu poruncile Lui, spunem altfel, că nu este omul lui Dumnezeu, ci al...!? Pentru că omul poate să îşi denatureze chipul slavei şi să devină chipul celui rău, pe care îl slujeşte. Troparul sfinţilor cuvioşi spune și cum se mântuieşte chipul slavei: „căci luând crucea, ai urmat lui Hristos...!”. Una dintre evangheliile care s‑au citit pe drum, înainte de a ajunge în biserică, cere imperativ, peste veacuri: „cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să‑şi ia crucea sa şi să‑Mi urmeze Mie”. Deci, ca să ne mântuim şi să ne regăsim în chipul slavei lui Dumnezeu, neapărat, trebuie să ne luăm crucea vieţii, şi nu numai, ci și crucea lui Hristos şi să‑I urmăm Lui. În ceea ce îi priveşte pe sfinţi – şi ar trebui şi noi să luăm aminte – când spunem: „întru tine, părinte, s‑a mântuit cel după chip” înseamnă nu numai chipul lui, ci omul întreg, adică întreg adamul, întreaga umanitate.

Cunoaştem din paginile Sfintei Scripturi că omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Atunci când ne gândim la Dumnezeu, spunem că este Unul în fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Așadar, trebuie să înţelegem, prin definiţia lui Dumnezeu, că şi noi suntem o singură făptură şi atâtea persoane câte au fost şi vor fi până la sfârşitul veacurilor. De aceea noi suntem responsabili pentru mântuirea noastră personală, dar în aceeaşi măsură şi pentru mântuirea semenului nostru. Porunca cea mai importantă din lege spune: „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău, cu toată vârtutea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Deci fiecare dintre noi trebuie să ne asumăm pe noi înşine dar şi pe semenul nostru, până acolo să ne asumăm întreg neamul omenesc, aşa cum a făcut‑o Mântuitorul Iisus Hristos!

Într‑o mamă, cu atât mai mult se regăseşte chipul lui Dumnezeu şi tot în ea se regăseşte chipul celor cărora le‑a dat viaţă; iată, astăzi, nu unor copii oarecare, ci unui slujitor al sfântului altar. Slujitorul sfântului altar este omul care trebuie să săvârşească ceea ce a reuşit Hristos pentru întreaga lume. Preotul trebuie să‑şi mântuiască credincioşii, turma care i‑a fost încredinţată! La hirotonie primeşte pe palmele lui, din partea episcopului, odorul cel mai de preţ, Sfântul Agneţ, Trupul lui Hristos şi i se spune: „Primeşte acest odor, care ţi se va cere de la tine la cea de‑a doua venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos!”. Ceea ce înseamnă că o mamă de preot este o femeie născătoare de Dumnezeu. Această calitate pe care a avut‑o Maica Domnului prin excelenţă – şi nu confundăm lucrurile; ea este singura care L‑a născut pe Fiul lui Dumnezeu – în aceeaşi măsură este datoria mamei, care trebuie să nască pe Dumnezeu în sufletul copiilor ei. O mamă neapărat trebuie să fie şi născătoare de Dumnezeu, nu numai născătoare de om. Şi aceasta a demonstrat‑o, cu virtuţi şi neputinţe, mama părintelui Ioan, roaba lui Dumnezeu, Măriuca.

Şi închei, iubiţi credincioşi, prin a vă îndemna, încă o dată, să luăm aminte, cu toţii, că suntem chipul slavei lui Dumnezeu şi nu avem voie, sub nici o formă, ca acest chip să îl denaturăm, cu atât mai mult să devină chipul duşmanului Lui, care este diavolul. În aceeaşi măsură, să luăm aminte că suntem datori nu numai să ne mântuim sufletul, ci să lucrăm la mântuirea semenului nostru şi, dacă vreţi, a întregii umanităţi, pe care o influenţăm, pozitiv sau negativ, în funcţie de viaţa pe care o ducem. Şi în al treilea rând – sunteţi atâtea mame aici – să ştiţi că din partea lui Dumnezeu aţi avut o șansă, un dar pe care nu îl are oricine: de a naşte fii...!, dar aveţi responsabilitatea, până la sfârşitul vieţii voastre, să‑L naşteţi pe Dumnezeu în fiinţa, în mintea, în inima şi în viaţa copiilor voştri. Amin!



[1] Predică la înmormântare, Feldru, Bistriţa‑Năsăud, 27.02.2013


->