„O, neam necredincios şi
îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?[1]
Şi mergând ei spre mulţime, s’a apropiat de El un om căzându-I în genunchi şi zicând: „Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi pătimeşte rău, că deseori cade în foc şi deseori în apă; şi l-am adus la ucenicii Tăi şi ei n’au fost în stare să-l vindece”. Iar Iisus, răspunzând, a zis: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi ... Aduceţi-Mi-l aici! ” Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s’a vindecat din ceasul acela.
Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, L-au întrebat deoparte: „De ce noi n’am fost în stare să-l scoatem?” Iar Iisus le-a răspuns: „Din pricina puţinei voastre credinţe; că adevăr vă grăiesc: Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo!, şi se va muta şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Căci soiul acesta de demoni nu iese decât numai prin rugăciune şi prin post”.
Întorcându-se ei din Galileea, Iisus le-a spus: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî şi a treia zi va învia”. Şi ei foarte s’au întristat.
(Mt 17, 14-23)
Suntem prezenţi, astăzi, în biserica şi comunitatea dumneavoastră, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop Irineu al Alba-Iuliei, dar şi cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei al Clujului, cel care v-a fost, odinioară, păstor. De aceea, vă transmit, pe această cale, binecuvântarea Înaltpreasfinţiilor lor dumneavoastră, tuturor. Suntem prezenţi, aici, dintr-un motiv binecuvântat, acela de a oficia, imediat după cuvântul de învăţătură şi, respectiv, după Sfânta Liturghie, un parastas pentru roaba lui Dumnezeu, Maria, cea dintâi fiică a părintelui dumneavoastră duhovnicesc şi sora cea mai mare a celor care au cântat, astăzi, la strană. Este un moment binecuvântat, pentru că familia părintelui Dorin Popa este puternică, atunci când sunt toţi laolaltă. Familia sfinţiei sale este o comunitate miniaturală. Gândiţi-vă că opt copii înseamnă o forţă, pe care psalmistul David o laudă şi o fericeşte în chip deosebit. Această comunitate se prelungeşte în comunitatea creştină, care sunteţi dumneavoastră, toţi cei din acest sat, care vă simţiţi adevăraţi membri ai Bisericii noastre strămoşeşti, Ortodoxe. Este foarte important ca noi să avem această conştiinţă a comunităţii, care se clădeşte pe comuniunea dintre oameni!
Evanghelia de astăzi ne descoperă tuturor un lucru deosebit, prea puţin luat în seamă. Tabloul este unul pe care îl întâlnim, adesea, mai ales noi, preoţii, îndeosebi călugării. În cazurile disperate, am întâlnit adesea oameni ca tatăl din Evanghelie, oameni care au venit la biserică sau la mânăstire şi au îngenunchiat, poate nu întotdeauna fizic, în faţa lui Dumnezeu, a sfântului altar şi a noastră, cerând îndurare nu pentru ei înşişi, ci pentru copiii lor. La fel, tatăl din Evanghelia de astăzi, s-a dus înadins înaintea Mântuitorului Hristos, a îngenuncheat în faţa Lui şi I-a mărturisit că are un fiu cu duh mut, un fiu stăpânit de diavol, care, de multe ori, se arunca în foc şi în apă, punându-şi viaţa în pericol, şi nimeni nu a putut să îl vindece, nici măcar ucenicii Lui. În urma acestei rugăciuni foarte personale a unui tată îndurerat pentru copilul său bolnav, Mântuitorul îi răspunde: „O, neam necredincios şi îndărătnic! ”. Domnul nu exclamă „omule păcătos!” sau „necredinciosule şi îndărătnicule!”, ci spune: „O, neam necredincios şi îndărătnic!”. Aceasta înseamnă că pătimirea fiului stăpânit de duhul cel mut era cauzată de necredinţa şi de îndărătnicia întregului neam, a întregii comunităţi şi, dacă vreţi, chiar a întregului neam omenesc. Aşadar, la rugăciunea personală a unui tată, Iisus Hristos îi răspunde într-un cadru foarte larg: „O, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi...?”. Apoi, cere ca fiul să-i fie adus înainte, ceartă duhul necurat, care ascultă de Dumnezeu, de Fiul lui, Mântuitorul Hristos, şi pleacă, iar copilul se vindecă. Apostolii, însă, s-au întristat şi, când erau deoparte, doar ei, singuri cu Mântuitorul Hristos, L-au întrebat de ce ei nu au putut să îl vindece. Mântuitorul le răspunde pe potrivă: „Din pricina puţinei voastre credinţe!”. Iată, deci, că necredinţa neamului se resimţea şi în slujitorii lui Dumnezeu, respectiv în Apostoli, aşa cum se resimte, astăzi, în slujitorii Bisericii. Trebuie să ştiţi că noi, preoţii slujitori, suntem exponenţii societăţii. Comunitatea oferă candidaţi pentru preoţie, iar nivelul lor este cel al comunităţii. Sigur că preotul trebuie să se identifice cu slujirea lui şi să ridice nivelul calitativ, în ceea ce priveşte credinţa, dar are şi limitele neamului din care se trage.
Aşadar, li se răspunde Apostolilor exact ce i s-a răspuns tatălui îndurerat, respectiv mulţimilor. Apoi, Hristos îi învaţă că duhul mut, al necredinţei şi îndărătniciei, nu iese afară decât numai cu rugăciune şi cu post, ceea ce înseamnă că postul şi rugăciunea sunt două mijloace, prin care ne întreţinem credinţa vie şi lucrătoare. Cu alte cuvinte, credinţa se desăvârşeşte dacă omul o şi practică, prin post şi rugăciune.
Astăzi, oamenii – îndeosebi tinerii, dar şi cei mândri, din ce în ce mai mândri – spun că Dumnezeu există şi cred în El, dar El este o forţă supranaturală, abstractă, nefiind necesar ca ei să meargă la biserică, nici să se roage şi să postească. Aceasta este o mare minciună şi o mare înşelătorie a celui rău. Un duh mut îi stăpâneşte pe cei care afirmă acestea, îi opreşte să se roage şi să postească: acelaşi duh mut care l-a stăpânit pe tânărul din Evanghelie şi care-i stăpânea, se pare, şi pe o parte a oamenilor din vremea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ceea ce L-a determinat să zică: „O, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi...?”.
Aşadar, Evanghelia de astăzi ne descoperă două lucruri foarte importante, pe care trebuie să le reţinem. Primul este că noi, oamenii, suntem priviţi de Dumnezeu ca o comunitate! Suntem priviţi şi individual, fiecare persoană în parte, căci există o legătură personală a noastră cu Dumnezeu, dar, în aceeaşi măsură şi în acelaşi timp, Dumnezeu ne cuprinde pe toţi laolaltă, pentru că suntem creaţi după chipul Lui. Aduceţi-vă aminte când Dumnezeu a hotărât să îl facă pe om şi a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Fc 1, 26). Dumnezeu, Unul în fiinţă şi întreit în Persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, a decis să-l facă pe om după chipul şi asemănarea Lui, adică o singură făptură şi atâtea persoane câte au fost şi vor fi, până la sfârşitul veacurilor. În felul acesta ne tratează Dumnezeu: pe fiecare personal, într-o legătură particulară cu fiecare, dar şi pe toţi laolaltă, ca pe unii ce suntem o singură făptură sau, dacă vreţi, un singur Om! Unii Sfinţi Părinţi zic că noi reprezentăm „întreg Adamul”, respectiv pe Adam, pe cel dintâi om, pe care l-a făcut Dumnezeu, cu mâinile Sale. Deci, Dumnezeu, în legătura Sa cu omul, are în vedere şi persoana, dar are în vedere şi întregul, întreaga făptură şi, în ceea ce ne priveşte, întreaga comunitate!
Noi suntem responsabili de aproapele nostru, de aceea se spune că porunca cea mai importantă din Lege este să Îl iubeşti pe Dumnezeu, dar a doua, asemenea celei dintâi, este să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi! Suntem responsabili de noi înşine, dar şi de aproapele nostru, căci nu ne putem mântui fără aproapele nostru, nu putem fi fericiţi fără aproapele nostru, nu putem fi împliniţi şi întregi, cu adevărat, fără aproapele nostru! Sfântul Siluan Athonitul îşi pune o întrebare, îndreptăţită, zicând: „Oare cum poate fi fericită o mamă, în rai, dacă fiul ei este în iad? ” Este adevărat că Sfânta Scriptură ne învaţă că în împărăţia lui Dumnezeu „nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer!” (Mt 22, 30). Dar, legătura dintre mamă şi fiu depăşeşte, cred eu, limitele morţii şi limitele acestei lumi. Legătura dintre mamă şi fiu, de pildă dintre Maica Domnului şi Fiul ei Cel iubit, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, este valabilă şi va rămâne valabilă până la sfârşitul veacurilor şi în veşnicie. De aceea, faptele noastre bune şi faptele noastre rele influenţează, pozitiv sau negativ, destinul neamului din care ne tragem, al comunităţii, în care a rânduit Dumnezeu să ne naştem, şi al întregului neam omenesc. Deci, viaţa noastră personală influenţează ce se întâmplă în familia noastră, în comunitatea creştină şi în lumea întreagă.
Al doilea lucru, pe care îl învăţăm, astăzi, din Sfânta Evanghelie, este că trebuie să ne întreţinem credinţa vie. Credinţa vie se menţine prin practicarea ei, iar mijloacele care ne stau la îndemână sunt următoarele: prezenţa la biserică, mai ales duminica, rugăciunea personală, dar şi comunitară, mai ales în cadrul Sfintei Liturghii, precum şi postul. Rugăciunea şi postul sunt foarte importante! Noi am devenit din ce în ce mai relaxaţi în ceea ce priveşte postul. Am uitat că sunt patru posturi peste an şi ţinem minte doar unul, Postul Mare, al Sfintelor Paşti. Din păcate, şi pe acela îl ţinem cum îl ţinem. Am uitat că avem de postit miercurea şi vinerea. Poate, uneori, postim vinerea, dar lăsăm la o parte miercurea sau ne luăm noi posturi, după capul nostru, fără binecuvântarea duhovnicului. Un alt mijloc prin care ne întreţinem credinţa este spovedania, o spovedanie corectă, în care să te arăţi aşa cum eşti, în care să îţi arăţi adevărata faţă, pentru că, în spovedanie, eşti în faţa lui Dumnezeu, iar preotul care te spovedeşte este doar un martor. Există şi un avertisment, imediat după rugăciunea de la spovedanie, în care se spune acest lucru. Mai precis, duhovnicul îl avertizează pe fiul duhovnicesc, pe cel ce se spovedeşte, că se află în faţa lui Dumnezeu şi că trebuie să spună tot ce are pe suflet, el, preotul, fiind numai un martor. Îl avertizează să aibă grijă, fiindcă păcatele nemărturisite vor fi socotite îndoit şi le va resimţi în fiinţa lui, mai ales în trupul lui, care, încet, nu mai rezistă sub presiunea acestor păcate şi se îmbolnăveşte. Bineînţeles, cel mai important mijloc prin care se întreţine credinţa este Sfânta şi dumnezeiasca Împărtăşanie, care trebuie luată cu pregătire, respectând celelalte mijloace de care v-am vorbit: venirea la biserică, rugăciunea personală şi comunitară, postul şi spovedania. Este foarte trist ca, la Sfânta Liturghie, când se pregăteşte masă duhovnicească şi împărătească, când este jertfit Însuşi Fiul lui Dumnezeu, să se împărtăşească doar preotul slujitor, iar nici credincioşii şi nici măcar copilaşii să nu se împărtăşească.
Cu aceste mijloace se păstrează credinţa vie, se clădeşte credinţa şi ajungem la certitudine! Un Părinte al Bisericii, care a trăit mulţi ani în puşcăriile comuniste, întrebat fiind dacă mai crede în Dumnezeu, a mărturisit că el nu mai crede în Dumnezeu, el ştie că există Dumnezeu! Este o foarte mare diferenţă între a crede şi a avea certitudinea, a şti, a simţi cu adevărat că este Dumnezeu. Ca să ajungeţi la această certitudine, la această simţire, trebuie să vă practicaţi credinţa. Altfel, credinţa noastră devine, după cum spuneam zilele trecute, o credinţă superstiţioasă. O altă formă denaturată a credinţei noastre este ritualismul, adică practicarea ei ca obicei, iar nu ca certitudine: din obicei, venim la biserică, ne spovedim o dată pe an, ne împărtăşim o dată pe an; din obicei facem toate cele rânduite, mai ales pentru morţi, unde se exagerează foarte mult. Este o greşeală şi se numeşte ritualism.
Din păcate, cei mai mulţi creştini de-ai noştri sunt indiferenţi religios: nu îi interesează despre Dumnezeu absolut nimic. Aceştia cred, aşa cum v-am spus la început, într-o forţă supranaturală, care nu ar fi şi nu ar avea o formă concretă, ci ar fi ceva abstract, care izvorăşte din haos şi ajunge înapoi în haos. De pildă, când se anunţă moartea unei personalităţi, deşi cei care fac parte din presă şi dau ştire în lumea întreagă ar trebui să fie oameni culţi, învăţaţi, aceştia spun că a trecut în nefiinţă! Nu există nefiinţa! Odată ce am fost aduşi la viaţă, suntem sortiţi nemuririi, nu ajungem în nefiinţă din nou! Ei ştiu că sufletul este nemuritor şi totuşi spun că omul respectiv a trecut în nefiinţă, pentru că aceasta este credinţa lor – un dumnezeu care vine din nefiinţă şi se duce în nefiinţă – iar ei, asemenea, s-au recreat după chipul dumnezeului lor – un dumnezeu care vine din haos şi se termină în haos; vine din nefiinţă şi pleacă în nefiinţă. Aşa este şi omul care crede într-un dumnezeu abstract: vine de nicăieri şi ajunge nicăieri! Or, credinţa noastră ortodoxă nu este aceasta! Dar, dacă credinţa noastră ortodoxă nu se menţine vie şi nu se întreţine, ajungem să credem, nu numai să zicem, că oricum nu are nici un rost, oricum totul se termină cu mormântul. Or, Evanghelia de azi contrazice aceste lucruri!
Am vrut să vă pun la suflet aceste două realităţi, pe care trebuie să le ştim şi să ni le însuşim pentru viaţa noastră creştină. În primul rând, să fim conştienţi că facem parte dintr-un întreg, care înseamnă o singură făptură şi se numeşte Om, că suntem responsabili de această făptură, că o influenţăm pozitiv sau negativ, în funcţie de viaţa pe care o ducem! În al doilea rând, să fim conştienţi că ne putem pierde credinţa: dacă nu o practicăm, ajungem la îndoială şi, în cele din urmă, la necredinţă. Dacă va fi aşa – să nu fie! – vom auzi ce li s-a zis contemporanilor Mântuitorului Hristos: „O neam necredincios şi îndărătnic – adică mândru – până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi...? Şi tot Scriptura ne răspunde: „nu până în sfârşit!”. Amin!
[1] Predică la Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului), Parohia „Botezul Domnului” Dumbrava, jud. Alba, 01 septembrie 2013.