Ne-a povestit nouă avva Pavel capadocianul acestea: „În vremea când s-a făcut pustiirea perşilor, am fugit şi noi de la mănăstirea noastră şi ne-am risipit. Deci intrând eu în Constantinopol, am aflat după întâmplare o corabie care trebuia să meargă la Alexandria. Şi dându-i plata, am intrat într-însa. Şi în puţine zile am ajuns la Alexandria. Aflând eu acolo monahi din muntele Nitriei, am călătorit împreună cu ei. Când am ajuns la munte, am locuit împreună cu unul din bătrâni. Şi petrecând cu dânsul un an şi trei luni, m-am dus la egumenul muntelui şi i-am zis: «Fă milă, avvo şi dă-mi o chilie, ca să mă odihnesc, că nu pot să trăiesc împreună cu un bătrân care nu păzeşte pravila monahilor, ci a mirenilor! Acesta mă sileşte să postesc duminica, în celelalte sărbători şi în cele cincizeci de zile. Iar ce este mai rău, că nici nu mă lasă să cânt canoanele şi troparele, pe care toţi le cântă. În zilele Sfântului Post, afară de sâmbătă şi de duminică, nici pâine, nici vin, nici untdelemn nu gustăm, ci cu poame ne îndestulăm, la două zile». Şi a răspuns egumenul muntelui: «Întoarce-te, frate şi locuieşte împreună cu bătrânul de voieşti să te mântuieşti! Că cel ce pofteşte mântuirea, nici în praznic, nici în ziua duminicii nu trebuie să petreacă fără preamărirea lui Dumnezeu, care cu post şi priveghere se întăreşte şi se păzeşte. Căci precum peştele fără apă nu poate trăi, tot aşa, nici monahul fără rugăciune neîncetată, fără post şi priveghere, nu poate să trăiască şi să petreacă după Dumnezeu. Încă îndoite zile de post, numai sihaștrilor li se cuvin. La fel, poame să guste, iar de pâine să se depărteze nu este lucru de folos, nici lăudat, căci are semn de slavă deşartă. Iar patruzeci de zile de înfrânare în Sfântul şi Marele Post, cu dezlegare şi odihnă de la Paşti până la Pogorârea Duhului Sfânt, mirenilor şi bogaţilor li se cuvine, nu monahilor. Troparele şi canoanele de cântat şi glasurile, preoţilor celor din lume şi celorlalţi li se cuvin. Căci pentru aceasta şi norodul obişnuieşte în biserică să se adune. Iar monahilor care petrec departe de tulburările lumii, un lucru ca acesta nu numai le este folositor, dar de multe ori şi pricinuitor de vătămare. Căci precum pescarul cu undiţa şi cu viermele vânează peştele, aşa şi diavolul cu aceste tropare şi cu cântarea, cufundă monahul în slavă deşartă, în veselia oamenilor, în iubirea de dulceaţă şi poate chiar şi în curvie. În depărtarea de cântare se află mântuirea pentru monahul cel ce cu adevărat voieşte să se mântuiască»”..