Pace celor ce vin, Bucurie celor ce rămân, Binecuvântare celor ce pleacă!
Pentru La sfârşitul vieţii, mai tare năpădesc dracii asupra omului pentru care trebuie foarte a lua aminte (apoftegma 1): Distribuie pe Telegram

Un oarecare Evloghie, scolastic alexandrin, fiind rănit de dragoste dumnezeiască, lepădându-se de lume şi risipind cele ale sale, afară de puţine ce şi-a lăsat spre chiverniseală şi neputând lucra, a socotit cum să pună în rânduială cele pentru sine. Că nici în sobor de părinţi nu îndrăznea să intre, nici singur să petreacă nu voia. Deci aşa aflându-se, a găsit un bubos, lepădat în târg care nu avea nici mâini, nici picioare, decât limba întreagă şi milă aştepta de la oricine trecea pe lângă dânsul. Văzându-l Evloghie, şi umilindu-se la inimă, s-a rugat lui Dumnezeu şi a făcut făgăduinţă Domnului, zicând: „Doamne, pentru numele Tău iau acest bubos şi îl odihnesc, până la ziua morţii lui, ca şi eu printr-însul, să mă mântuiesc. Dăruieşte-mi dar, Doamne, răbdare de a-i sluji!” Apoi, apropiindu-se de bubos, i-a zis: „Voieşti, să te iau în casa mea şi să te odihnesc?” Zis-a acela: „Măcar de ai vrea dar eu sunt nevrednic”. Şi i-a zis Evloghie: „Mă duc să aduc un măgar şi te iau acolo”. Deci s-a învoit acela cu multă bucurie. Şi aducând măgarul, l-a ridicat şi l-a dus la gazda sa. Şi îngrijea de dânsul cu toate cele de trebuinţă, spălându-l, ungându-l, purtându-l şi cu osârdie întru toate slujindu-i, cincisprezece ani. Apoi a năpădit diavolul asupra bubosului şi sălbăticindu-l, fără socoteală împotriva lui Evloghie, l-a întărâtat spre ocări şi vorbe rele. Acela a început să-l ocărască pe Evloghie, zicând: „Mâncătorule de stăpân, ai furat bani străini şi poate rob fiind, l-ai prădat pe stăpânul tău şi cu neputinţa mea vrei să tăinuieşti ca şi cu o facere de bine şi m-ai luat la casa ta ca prin mine să te mântuieşti”. Iar Evloghie i se ruga, zicând: „Nu! Nu-mi zice astfel de cuvinte! Spune-mi cu ce te-am mâhnit şi mă îndreptez!” Iar el zicea: „Nu-ţi voiesc aceste momeli, du-mă şi mă leapădă în târg! Mai bun îmi este mie târgul acela decât odihna ta”. Evloghie zicea: „Mă rog, odihneşte-te, de orice te mâhneşti”. Iar el mai vârtos sălbăticindu-se de mânie, strigând zicea: „Nu doresc să fiu cu tine singur! Gloate voiesc!” I-a zis Evloghie: „Eu îţi aduc acum mulţime de fraţi”. Iar el necăjindu-se iarăşi, i-a zis: „Vai mie ticălosului! Faţa ta nu vreau s-o văd şi nici să-mi aduci pe cei asemenea ţie mâncători în zadar!” Şi scuturându-se, iarăşi a strigat: „Nu voiesc, nu voiesc! În târg voiesc! O, silă! Aruncă-mă unde m-ai găsit!” Dacă ar fi avut mâini, n-ar fi pregetat să se spânzure, sau cu sabie să se omoare, într-atâta l-au sălbăticit dracul. Atunci Evloghie, nepricepând ce să facă, cu sfatul pustnicilor cei aproape de dânsul, a hotărât să meargă la marele Antonie cu bubosul şi să-i spună pricina şi cum va zice acela, aşa să facă. Momindu-l şi punându-l în luntre s-a dus la mănăstirea ucenicilor marelui Antonie, unde se zicea că vine sfântul din munte, uneori, la zece zile, alteori la douăzeci, spre folosul celor adunaţi. S-a întâmplat că după ce a venit Evloghie, a doua zi a venit şi marele Antonie, seara târziu, îmbrăcat cu o haină de piele (precum Cronie mi-a povestit, care atunci era de faţă). Heretisindu-i pe toţi cei ce erau acolo şi şezând, întâi pe Evloghie l-a chemat pe nume, cu toate că niciodată nici nu l-a văzut, nici despre dânsul n-a auzit ceva. Evloghie, cu toate că de trei ori a fost chemat de marele Antonie pe nume, n-a răspuns, socotind că altcineva este chemat de Antonie, cu numele acesta. Iar el iarăşi a zis: „Ție îţi zic, celui ce ai venit din Alexandria!” Atunci i-a răspuns Evloghie: „Ce porunceşti, rogu-te?” I-a zis lui Antonie: „De ce ai venit aici?” A răspuns Evloghie: „Cel ce ţi-a descoperit numele meu şi toate cele despre mine ţi-a descoperit”. Zis-a sfântul: „Știu pentru ce ai venit! Dar înaintea tuturor fraţilor spune, ca să ştie şi ei!” Atunci a spus Evloghie înaintea tuturor, de faţă fiind şi bubosul: „Omule al lui Dumnezeu, pe acest bubos l-am găsit în târg lepădat şi trecut cu vederea. Fiindu-mi milă de dânsul, m-am rugat lui Dumnezeu să-mi dea răbdare pentru dânsul şi m-am făgăduit lui Hristos Dumnezeu, ca până în sfârşit să-l caut ca pe un bolnav, şi el să odihnească prin mine, iar eu să mă mântuiesc printr-însul. Aşadar, l-am luat la casa mea şi iată, de cincisprezece ani, după putinţa mea, îi slujesc! Şi acum, după atâta vreme, nu ştiu ce rău a pătimit de la mine, că tare mă tulbură. Şi am socotit să-l lepăd, fiindcă mă sileşte la aceasta. De aceea am venit la sfinţia ta, să mă sfătuieşti ce trebuie să fac şi să te rogi pentru mine, că tare mă tulbură”. Atunci i-a zis Antonie cu glas apăsat şi aspru: „Îl lepezi, Evloghie? Dar Cel ce l-a făcut nu-l leapădă. Tu îl lepezi pe el? Ridică Dumnezeu pe cel mai bun decât tine, şi îl adună”. Iar Evloghie acestea auzind, s-a sfiit şi s-a speriat. Apoi întorcându-se sfântul către bubos, a început cu vorba a-l bate ca şi cu un bici: „Bubosule, nevrednicule de pământ şi de cer, nu încetezi luptându-te cu Dumnezeu şi întărâtându-l pe frate? Nu ştii că Hristos este Cel ce îţi slujeşte ţie? Cum îndrăzneşti asupra lui Hristos unele ca acestea a grăi? Oare nu pentru Hristos s-a robit spre slujba ta?” Astfel bătându-l pe bubos cu cuvinte usturătoare, lăsându-i, a vorbit cu ceilalţi fraţi cele spre trebuinţa fiecăruia. Apoi iarăşi luând cuvântul către Evloghie şi către bubos a zis: „Duceţi-vă, fiilor, cu pace şi nu vă despărţiţi unul de altul, ci lepădând toată mâhnirea pe care dracul a băgat-o în voi, cu curată dragoste întoarceţi-vă la chilia în care aţi zăbovit! Că ispita aceasta v-a venit de la satana. Fiindcă a văzut, că amândoi sunteţi spre sfârşit şi de cununi vă veţi învrednici de la Dumnezeu, el prin tine şi tu prin el. Deci nu cugetaţi altceva, nu cumva venind îngerul, pe care acum Dumnezeu vi-l trimite, să nu vă afle împreună la un loc şi să vă lipsiţi de cununi”. Grăbindu-se bărbaţii, s-au întors la locul lor cu desăvârşită dragoste. Peste trei zile s-a săvârşit fericitul Evloghie, şi după alte treizeci şi şapte, s-a dus către Domnul şi cel la trup bubos, iar la suflet sănătos. Deci Cronie, zăbovind la locurile Tebaidei, s-a pogorât după patruzeci de zile la mănăstirile Alexandriei şi s-a întâmplat în aceeaşi zi a i se săvârşi de către fraţi, lui Evloghie, pomenirea cea de patruzeci de zile, iar bubosului cea de trei zile. Aflând Cronie s-a înspăimântat. Şi a povestit părinţilor, ceea ce mai înainte a zis pentru ei Antonie. Că acesta a fost atunci tălmaci cuvintelor şi celor ce a spus Evloghie către Antonie, grăind elineşte şi celor ce a răspuns Antonie către Evloghie şi către bubosul, vorbind în limba egipteană, în care tuturor le vorbea cuviosul, neştiind altă limbă..


->