Să nu-i fie îngăduit vreunuia din toţi cei care fac parte dintre laici să intre înăuntrul sfântului altar în nici un chip, nu este însă oprită de la acest lucru puterea şi stăpânirea împărătească, atunci când, după oarecare predanie foarte veche, ar voi să aducă daruri Creatorului.
Să nu se îngăduie femeilor să vorbească în timpul dumnezeieştilor liturghii, ci, după cuvântul apostolului Pavel, să tacă, pentru că nu li s-a îngăduit lor a vorbi, - ci să se supună, precum şi legea zice: „Iar de voiesc să înveţe ceva, să-şi întrebe acasă pe bărbaţii lor” (Fc 3, 16; 1 Co 14, 34-35).
Cei ce învaţă legile politice (de stat) nu se cuvine să folosească, să-şi însuşească (să ia) obiceiurile elineşti (păgâne), nici să se ducă la teatre sau să facă (execute) cele ce se numesc tăvăliri (rostogoliri, trânte, lupte), sau să se îmbrace cu haine care sunt în afara folosinţei obşteşti, nici în timpul când încep învăţăturile, sau când ajung spre sfârşitul lor, sau, să zicem peste tot în genere, de-a lungul acestui fel de învăţătură. Iar dacă cineva de acum înainte ar îndrăzni să facă aceasta, să se afurisească.
Să nu se îngăduie ca bărbatul ortodox să se lege (prin căsătorie) cu femeia eretică, nici ca femeia ortodoxă să se unească (prin căsătorie) cu un bărbat eretic, ci de s-ar şi vădi că s-a făcut un lucru ca acesta de către vreunul dintre toţi, căsătoria (nunta) să se socotească fără de tărie, şi căsătoria (însoţirea nelegiuită) să se desfacă - căci nu se cade a amesteca cele ce n-au amestecare, nici oii să se împerecheze cu lupul, şi nici părţii lui Hristos cu soarta (ceata) păcătoşilor; iar dacă cineva ar călca cele orânduite de noi, să se afurisească.
Iar dacă unii, găsindu-se încă în necredinţă şi nefiind încă număraţi în turma ortodocşilor, s-au legat (potrivit) întreolaltă, prin căsătoria legiuită, şi apoi unul dintre ei alegând binele a alergat la lumina adevărului, iar celălalt a fost ţinut (stăpânit) de legătura sărăcirii, nealegând (nedorind) să vadă (să ia în seamă) razele dumnezeieşti; dacă soţia cea necredincioasă socoteşte că este bine (consimte) să vieţuiască cu soţul cel credincios, sau, dimpotrivă, cel necredincios cu soţia cea credincioasă, să nu fie despărţiţi, după dumnezeiescul apostol: „Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeie, şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbat” (1 Co 7, 14).
De viaţă făcătoarea cruce, arătându-ne nouă mântuirea, se cade ca noi să punem toată stăruinţa spre a-i da toată cinstea cuvenită aceleia prin care am fost mântuiţi de căderea cea veche. Drept aceea, dându-i ei închinăciune şi cu gândul şi cu cuvântul şi cu simţirea, poruncim să se şteargă cu totul semnele crucii făcute de oarecare pe pământ (pe jos, pe pardoseli), ca nu cumva, prin călcarea de către cei care umblă, să fie batjocorit acest semn al biruinţei noastre. Orânduim, aşadar, să se afurisească cei ce de acum înainte ar face chipul crucii pe pământ (pe pardoseli).
Nu se cuvine a se face cele ce se numesc agape în (casele) domneşti sau biserici, şi a mânca înăuntrul casei (Domnului), şi a aşterne (acolo) culcuşuri. Iar cei ce îndrăznesc a face aceasta, ori să înceteze, ori să se afurisească.
Voim ca cei ce se află în biserică spre a cânta să nu se folosească de strigăte netocmite (fără de rânduială, vaiete) şi să silească firea spre răcnire, nici să adauge ceva în afară de cele ce sunt rânduite de Biserici, care nu-i sunt nici potrivite, nici cuviincioase, ci cu multă luare-aminte şi smerenie să aducă cântări lui Dumnezeu cel care veghează asupra celor ascunse, căci sfântul cuvânt a învăţat pe fiii lui Israel să fie cucernici (Lv 15, 31).
(Orânduim) că nu se cuvine a se pune (aşeza) cârciuma înăuntrul sfintelor curţi sau cele pentru feluri de mâncări, sau să se facă alte vânzări, cinstirea bisericii pătând-o. Căci Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, învăţându-ne pe noi prin vieţuirea Sa în trup, a poruncit a nu se face casa Tatălui Său casă de negustorie; care şi banii (monedele) schimbătorilor de bani i-a împrăştiat şi i-a izgonit pe cei ce făceau Templul locaş obştesc (local public). Iar dacă cineva ar fi prins asupra arătatei călcări a legii, să se afurisească.
(Orânduim) că nu se cuvine ca cei din starea preoţească, sau clericii, sau monahii (asceţii) să se scalde în baie cu femei şi nici vreun creştin laic, căci aceasta este cea dintâi învinuire înaintea păgânilor. De s-ar prinde cineva asupra acestui fapt, de ar fi cleric, să se caterisească, iar de ar fi laic, să se afurisească.
(Orânduim) că se cuvine ca cei ce sunt a se lumina (a se boteza catehumeni) să înveţe credinţa, şi în a cincea zi a săptămânii (joia) să dea seama (răspundă) episcopului sau presbiterilor.
Mărturisind noi că dumnezeiasca naştere cea din Fecioară a fost fără lehuzie şi propovăduind întregii turme că şi fără de sămânţă s-a făcut, îi supunem îndreptării pe cei ce din neştiinţă fac ceva din cele ce nu se cuvin. Drept aceea, pentru că unii, după ziua sfintei naşteri a lui Hristos Dumnezeul nostru se arată prăjind fruntea făinii (semidale, făină fină) şi împărţind-o pe aceasta întreolaltă, sub cuvânt de cinstire a aşa-zisei lehuzii a neprihănitei Maicii Fecioare, orânduim ca nimic de acest fel să nu se înfăptuiască de către credincioşi. Căci a tâlcui (a defini) şi a zugrăvi cele despre naşterea sa cea negrăita (inefabilă), după cele de obşte (comune, obişnuite) şi după ale noastre (care se referă la noi), acest lucru nu este cinste pentru Fecioara, care mai presus de minte şi de grai a născut cu trupul pe Cuvântul cel necuprins (negrăit). Iar dacă de acum înainte s-ar prinde cineva făcând ceva de acest fel, de ar fi cleric, să se caterisească, iar de ar fi laic, să se afurisească.
Dacă vreun episcop, presbiter, ori diacon, sau dintre cei număraţi în cler (în clerul inferior), sau vreun laic, de n-ar avea nici o nevoie prea grea sau vreo treabă anevoioasă, ca să lipsească mai multă vreme de la biserica lui, ci fiind (petrecând) în cetate, nu ar merge (la biserică) trei zile de duminică în trei săptămâni, de ar fi cleric, să se caterisească, iar de ar fi laic, să fie îndepărtat de la împărtăşire (de la comuniune, afurisit).
De vreme ce am aflat că în unele ţări, la cântarea cea întreit sfântă (trisaghion), după „sfinte fără de moarte” se rosteşte în chip de adaos: „Cel ce te-ai răstignit pentru noi, miluieşte-ne pe noi”, iar că acesta (adaosul), împreună cu nelegiuitul eretic care a născocit o astfel de rostire, s-a lepădat din cântarea cea de acest fel, ca străin de dreapta credinţă, şi noi, întărind cele mai înainte statornicite cu toată evlavia de către Sfinţii noştri Părinţi, îi dăm anatemei pe cei care, şi după orânduirea de faţă, primesc în biserică o astfel de rostire, sau în vreun alt chip o adaugă la cântarea cea întreit sfântă (trisaghion). Iar dacă cel ce calcă cele orânduite este din cinul preoţesc (sacerdot), poruncim să se despoaie de vrednicia preoţească, iar dacă este laic sau monah, să se afurisească.
În unele chipuri ale cinstitelor icoane, mielul se zugrăveşte arătat cu degetul de Înaintemergătorul (Sfântul Ioan Botezătorul), care (miel) s-a înţeles ca chip al harului, înfăţişându-ne nouă mai înainte prin lege (prin Legea Vechiului Testament) pe adevăratul Miel, pe Hristos Dumnezeul nostru. Cinstind, aşadar, chipurile şi umbrele vechi ca semne (simboluri) şi închipuiri (prefigurări) ale adevărului, predanisite Bisericii, noi cinstim în primul rând harul şi adevărul, primindu-l pe el (pe ele) ca plinire a Legii.
Drept aceea, pentru ca aceea ce este desăvârşit să se înfăţişeze ochilor tuturor şi prin meşteşugul culorilor, orânduim (hotărâm) ca de acum înainte Hristos Dumnezeul nostru, Mielul care a ridicat păcatul lumii, să fie înfăţişat (reprezentat) şi în icoane după chipul Său cel omenesc în locul vechiului miel, pentru ca înţelegând prin aceasta măreţia lui Dumnezeu Cuvântul, să fim îndrumaţi şi spre aducerea-aminte de petrecerea Lui în trup, de patima Sa şi moartea Sa mântuitoare, şi de răscumpărarea (izbăvirea) lumii, care s-a făcut prin aceasta.
Nimeni să nu dea Cuminecătura (Euharistia) trupurilor celor ce au murit (Mt 26, 26). Căci este scris: „Luaţi mâncaţi” (Mt 26, 26), dar trupurile celor morţi nu pot lua, nici mânca.
Urmând aşezămintelor (rânduielilor) canonice ale Părinţilor, orânduim şi despre prunci: ori de câte ori nu se găsesc martori deplin încredinţaţi (siguri) care să spună ca aceştia sunt fără îndoială botezaţi, şi nici aceştia (pruncii) nu ar fi în stare din cauza vârstei să răspundă anumit asupra sfintei lucrări (tainei) care li s-a dat (împărtăşit) lor, aceştia trebuie să fie botezaţi fără nici o poticnire, ca nu cumva o astfel de îndoială să-i lipsească pe ei de această curăţire a sfinţirii.
Am luat aminte, după Scriptură, că prin doi sau trei martori se adevereşte tot cuvântul (Dt 19, 15; Mt 18, 16). Drept aceea, orânduim ca sclavii sloboziţi (eliberaţi) de către stăpânul lor să dobândească o astfel de cinste în faţa a trei martori, cei ce sunt de faţă vor da întărire slobozirii (o vor confirma) şi vor da încredinţare de la ei celor ce s-au făcut.
Orânduim ca cei care spre pierzarea sufletelor adună desfrânate şi le întreţin (hrănesc), dacă ar fi clerici, să se afurisească şi să se caterisească, iar de ar fi laici, să se afurisească.
Aceea care şi-a părăsit bărbatul şi se duce după altul este adulteră, după Sfântul şi dumnezeiescul Vasile, care prea bine a ales acest lucru (acest citat) din profeţia lui Ieremia: că „dacă femeia se face (va fi) a altui bărbat, să nu se întoarcă la bărbatul ei, ci (odată) spurcată, va să fie” (Ir 3, 1); şi iarăşi: „Cel ce are (ţine) adulteră, este nebun şi necredincios (păgân)” (Pr 18, 23). Dar de s-ar vădi că a fugit fără cuvânt (pricină) de la bărbat, el este vrednic de iertare, ea însă de certare. Iar iertarea i se va da acestuia spre a se uni (spre a fi în comuniune) cu Biserica. Iar cel care-şi părăseşte femeia pe care şi-a luat-o în mod legiuit şi aduce pe alta - după hotărârea Domnului - se supune osândei adulterului (pentru adulter); căci s-a canonizat (s-a orânduit) canonic de către Părinţii noştri că unii ca aceştia timp de un an să se tânguiască (să plângă), doi ani să asculte, trei ani să cadă (în genunchi) şi în al şaptelea să stea împreună cu credincioşii, şi aşa să se învrednicească de împărtăşanie, de se vor pocăi, adică cu lacrimi.
Nimeni să nu bage înăuntrul sfintei biserici (sfântului locaş) nici un fel de dobitoc, afară numai dacă cineva călătorind, cuprins de prea mare nevoie şi fiind lipsit de adăpost şi sălaş, va trage la vreun astfel de locaş (biserică). Căci dacă nu ar fi băgat dobitocul înăuntru, s-ar putea ca uneori acesta să se prăpădească, iar el, prin pierderea dobitocului, şi prin aceasta ajungând în neputinţa de a-şi continua călătoria, s-ar supune (expune) primejdiei de moarte.
Dar noi suntem învăţaţi (ştim) că sâmbăta pentru om s-a făcut (Mc 2, 27), aşa că se cade a se socoti că pentru toate (aceste pricini) trebuie să fie aleasă mântuirea şi ferirea de suferinţă a omului. Iar dacă s-ar prinde cineva băgând dobitoc în biserică (în sfântul locaş) fără nevoie, precum s-a zis, de va fi cleric, să se caterisească (să fie caterisit), iar de ar fi laic, să se afurisească.
