Canonul celor din Cartagina rânduieşte ca sfintele altarului să nu se săvârşească decât de către oameni care postesc, în afara (cu excepţia) unei zile din an în care se săvârşeşte cina domnească, folosind de bună seamă atunci, acei dumnezeieşti părinţi, un astfel de pogorământ, pentru oarecare pricini (cuvenite condiţii) folositoare bisericii în unele locuri (pe alocuri). Dar pe noi nimic nu ne îndeamnă (determină) să părăsim asprimea şi, urmând predaniilor apostolice şi părinteşti, orânduim că nu se cuvine a se dezlega joia ultimei săptămâni din Patruzecime şi a necinsti (astfel) întreaga Patruzecime.

Vrând noi ca toate să se facă spre zidirea Bisericii, am judecat să-i luăm cu pogorământ (am socotit să-i tratăm cu pogorământ) şi pe preoţii Bisericii barbare (din părţile barbare); aşa că (încât), dacă ei cugetă că se cade să treacă peste (să nesocotească) canonul apostolic cel care (spune) că sub cuvânt de evlavie să nu alungi propria soţie şi să facă peste (mai mult decât) cele ce s-au orânduit, iar din această pricină, înţelegându-se cu propriile lor soţii, se îndepărtează (se reţin) de la împreunarea întreolaltă, orânduim ca în nici un chip să nu vieţuiască împreună cu acelea, ca în felul acesta să ne arate dovada desăvârşită a făgăduinţei lor. Dar aceasta le-am făgăduit-o (conceso) lor nu pentru altceva, ci numai pentru îngustimea judecăţii lor, şi pentru înstrăinarea şi nestatornicia obiceiurilor lor (moravurilor lor).

Orânduim ca clericii care liturghisesc sau botează în paraclise care se găsesc înăuntrul caselor, să facă aceasta cu învoirea episcopului din locul acela, aşa că (încât), dacă vreun cleric nu va păzi acest lucru în felul acesta (aşa), să se caterisească.

De vreme ce a venit la cunoştinţa noastră că în ţara armenilor cei ce săvârşesc Jertfa cea nesângeroasă aduc la sfânta masă numai vin, neamestecându-l pe acesta cu apă, întemeindu-se ei pe dascălul (învăţătorul) Bisericii, Ioan Gură de Aur, care, prin tâlcuirea la Evanghelia lui Matei, spune acestea: „Din care pricină oare, înviind (Iisus), nu a băut apă, ci vin”. Aceasta a făcut-o smulgând din rădăcină o altă erezie vătămătoare, căci de vreme ce sunt unii care folosesc apa la taine, arătând (Iisus) că şi când a aşezat tainele şi când, înviind, a aşternut (a pus) masă simplă şi în afara tainelor, a folosit (după cum) zice: „Din rodul viţei” (Lc 22, 18; Mt 26, 29); dar viţa naşte (produce) vin, nu apă.
Din aceasta socotesc ei (armenii) că dascălul (învăţătorul) ar răsturna aducerea apei la sfânta jertfă.
Drept aceea, pentru ca să nu mai fie stăpâniţi şi de acum înainte de neştiinţă, descoperim în chip ortodox cugetul Părintelui. Existând doar de demult vătămătoarea erezie a idroparastaţilor, care în jertfa lor foloseau numai apă în loc de vin, acest de Dumnezeu purtător bărbat a alcătuit cuvântul pomenit, surpând învăţătura nelegiuită a unei astfel de erezii, arătând că aceia (idroparastaţii) merg împotriva (se opun) predaniei apostolice. Apoi şi Bisericii sale, în care i s-a încredinţat cârmuirea pastorală, i-a predanisit a amesteca vinul cu apă, când ar trebui să se săvârşească Jertfa cea fără de sânge, arătând amestecarea sângelui şi a apei din cinstita coastă a Răscumpărătorului şi Mântuitorului nostru Hristos Dumnezeu, care (sânge) s-a vărsat pentru a da viaţă lumii întregi şi pentru răscumpărarea păcatelor.
Şi încă în fiecare Biserică în care au strălucit luminătorii duhovniceşti stăpâneşte (se ţine) această rânduială dată de Dumnezeu. Căci chiar şi Iacob, fratele după trup al lui Hristos Dumnezeul nostru, ca primul căruia i s-a încredinţat scaunul Bisericii ierusalimitenilor, şi Vasile arhiepiscopul Cezareei, a cărui faimă s-a răspândit în întreaga lume, şi care ne-au predanisit în scris tainica lucrare sfinţită, astfel a orânduit, ca la dumnezeiasca liturghie, sfântul potir să se plinească din apă şi din vin.
Şi cuvioşii părinţi care s-au adunat la Cartagina atrag lămurit luarea aminte ca la cele sfinte să nu se aducă nimic mai mult decât trupul şi sângele Domnului, precum şi Însuşi Domnul a predanisit, adică pâine şi vin amestecat cu apă.
Iar dacă vreun episcop sau presbiter nu face (lucrează) după rânduială predanisită de către apostol, amestecând vinul şi cu apă, ce aduce astfel jertfa cea preacurată, să se caterisească - ca vestind nedesăvârşit taina, şi ca înnoind cele predanisite.

De vreme ce am cunoscut ca în ţara armenilor se rânduiesc (se introduc) în cler numai cei de neam preoţesc - cei ce încearcă să facă aceasta urmând obiceiurilor iudaice - iar unii dintre ei chiar şi netunşi se aşază cântăreţi şi citeţi ai dumnezeiescului locaş, am chibzuit împreună ca de acum înainte să nu le fie permis celor ce voiesc a înainta pe oarecare în cler să caute la neamul celui ce se înaintează, ci ispitindu-i după rânduielile (normele) ce au fost aşezate în sfintele canoane, dacă ar fi vrednici să se numere în cler - pe aceştia să-i înainteze slujitori bisericeşti, fie că s-au născut din strămoşi preoţi, fie că nu.
Dar nici să nu se îngăduie vreunuia dintre toţi ca, după rânduiala celor număraţi în cler, să rostească poporului cu glas tare, de pe amvon, cuvintele cele dumnezeieşti, decât numai dacă vreunul ca acesta se învredniceşte de tundere clericală şi primeşte în mod canonic binecuvântarea de la propriul său păstor.
Iar dacă s-ar prinde cineva făcând împotriva celor ce s-au scris mai înainte, să se afurisească.

Încă şi aceasta orânduieşte lămurit canonul preoţesc, că dacă se opreşte cu totul fărădelegea de moarte a uneltirii (crima conjuraţiei, a conspiraţiei), sau a ortăcirii (a urzirii, facerii de cete) şi de către legile cele din afară (de stat), apoi cu mult mai vârtos se cuvine a se apăra (interzice) să se facă (întâmple) aceasta în Biserica lui Dumnezeu. Şi noi ne străduim a păzi ca, dacă ar fi găsiţi unii clerici sau monahi fie uneltind, fie ortăcindu-se, fie întinzând capcane (curse) episcopilor sau clericilor celor împreună cu dânşii, să cadă cu totul dintr-a lor treaptă (can. 18 sin. IV ec.).

Să nu fie îngăduit nici unui mitropolit (cuiva din toţi mitropoliţii) ca, săvârşindu-se din viaţă un episcop aflat sub scaunul său (sub jurisdicţia sa), să ia sau să-şi însuşească fie lucrurile (bunurile) aceluia, fie ale Bisericii lui, ci să stea (acelea) sub paza clerului Bisericii al cărei întâistătător episcop era cel ce s-a săvârşit, până la înaintarea unui alt episcop; afară numai dacă nu au rămas preoţi în Biserica aceea, căci atunci mitropolitul le va păstra pe acestea neîmpuţinate, predându-le pe toate episcopului care va fi hirotonit (rânduit).

Înnoind cele legiuite de către cei 150 de sfinţi părinţi, care s-au adunat în această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate, şi de către cei şase sute treizeci care s-au întrunit în Calcedon, orânduim (hotărâm) ca scaunul Constantinopolului să aibă parte (să beneficieze, să se bucure) de întâietăţi (privilegii) deopotrivă (egale) cu ale scaunului Romei vechi, şi ca în lucrurile cele bisericeşti să se facă tot atât de mare ca şi acela, fiind al doilea după acela (can. 28 sin. IV ec.), după care să se numere scaunul marii cetăţi a alexandrinilor, apoi ai Antiohiei, şi după acesta acela al cetăţii ierusalimitenilor.

De vreme ce în osebite vremuri s-au întâmplat năvăliri barbare şi din această pricină mai multe cetăţi au ajuns supuse celor fără de lege, aşa că, din această pricină, înaintestătătorul (episcopul) unei astfel de cetăţi să nu fi putut să ocupe propriul său scaun şi să se aşeze în ele cu starea (calitatea) sa preoţească, şi ca astfel, după obiceiul care se ţine (este în vigoare) să facă hirotoniile şi să îndeplinească toate câte se cuvin episcopului - noi păzind preţuirea şi cinstirea preoţiei şi vrând (căutând) ca în nici un chip obida (apăsarea) păgână să nu lucreze spre paguba drepturilor bisericeşti, am stabilit împreună ca cei ce astfel au fost hirotoniţi şi care, din pricina arătată (năvălirii barbare), nu s-au aşezat în scaunele lor să fie apăraţi (protejaţi, ţinuţi departe) de orice pagubă (prejudiciu), aşa ca ei să facă în mod canonic şi hirotoniile osebiţilor clerici, şi să-şi folosească (să-şi exercite) în graniţa proprie puterea (autoritatea) de întâistătător, şi să fie statornică şi legiuită toată cârmuirea care vine de la ei. Căci îngrădindu-se asprimea (limitându-se rigoarea legii), de nevoia vremii, nu se mărgineşte (răsfrânge) hotarul cârmuirii.

Şi noi păzim canonul aşezat de părinţii noştri, cel care rânduieşte astfel: dacă vreo cetate s-a reînnoit prin puterea împărătească, sau dacă s-ar reînnoi de acum înainte (în viitor), (atunci) şi orânduirea lucrurilor bisericeşti să urmeze alcătuirile politice (de stat) şi obşteşti (can. 17 sin. IV ec.).

De vreme ce din pricina năvălirilor (împresurărilor) barbarei fratele şi împreună slujitorul nostru Ioan, înaintestătătorul (episcopul) ostrovului (insulei) ciprienilor, ca să se slobozească (elibereze) de robia păgână şi pentru a se supune în chip cinstit sceptrelor preacreştinescului stat (stăpânirii preacreştineşti) - prin purtarea de grijă a iubitorului de oameni Dumnezeu - şi osteneala iubitorului de Hristos şi binecredinciosului nostru împărat s-a mutat (a emigrat) împreună cu poporul său din numitul ostrov în eparhia (mitropolia) de Helespont - socotim (hotărâm) ca să se păzească fără înnoiri întâietăţile date (privilegiile conferite) scaunului mai înainte numitului bărbat de către sinodul de Dumnezeu purtătorilor părinţi adunaţi mai demult la Efes; ca noul Iustinianopol să aibă dreptul Constantinopolului, şi că preaiubitorul de Dumnezeu episcop, aşezat în acea (cetate), să fie înaintestătător tuturor celor din eparhia (mitropolia) helespontinenilor, şi după vechea datină să se hirotonească de către propriii săi episcopi. Dar fiindcă şi de Dumnezeu purtătorii noştri părinţi au judecat (stabilit) să se păstreze obiceiurile cele din fiecare Biserică, şi episcopul cetăţii cizicienilor, supunându-se înaintestătătorului pomenitului Iustinianopol, asemenea tuturor celorlalţi episcopi, de sub numitul de Dumnezeu iubitorul înaintestătătorul (episcopul) Ioan, de către care dacă cere trebuinţa, să se hirotonească şi episcopul cetăţii acesteia a cizicienilor.

De vreme ce a se lipi de Dumnezeu, prin retragerea din zgomotele vieţii, este (un lucru) foarte mântuitor - se cuvine ca noi să nu primim fără ispitire şi fără de vreme pe cei care îşi aleg viaţa singuratică (monastică), ci să păzim şi în privinţa lor rânduiala predanisită nouă de către Părinţi, aşa că (încât) atunci se cade a primi mărturisirea (votul) vieţii celei după Dumnezeu, când aceasta este deja statornică şi este făcută cu cunoaştere şi cu judecată, după împlinirea minţii (dezvoltarea deplină a raţiunii).
Să fie aşadar cel ce voieşte să intre sub jugul monahal nu mai mic decât de 10 ani - înaintestătătorul având şi în privinţa ispitirii acestuia să-i sporească timpul pentru intrarea (introducerea) şi aşezarea lui în viaţa monahală, dacă socoteşte (apreciază) că este mai folositor aceluia. Căci cu toate că Sfântul Vasile cel Mare, în sfintele lui canoane (can. 18 Vasile cel Mare), glăsuieşte că cea care se aduce pe sine de bunăvoie lui Dumnezeu şi care îmbrăţişează fecioria, dacă a împlinit al şaptesprezecelea an, să se numere în ceată (starea fecioarelor), totuşi urmând noi pildei (rânduielii) celei pentru văduve şi pentru diaconiţe, am stabilit prin asemănare (analogie) zisul an (vârsta arătată) pentru cei ce şi-au ales viaţa monahală. Căci este scris de dumnezeiescul apostol (1 Tim 5, 9), văduva la 60 de ani să se numere (aleagă) în Biserică, iar sfintele canoane au predanisit ca diaconiţa să se diaconească (aşeze) la 40 de ani, văzând că Biserica a devenit mai puternică prin harul dumnezeiesc, şi că merge înainte, apoi şi tăria şi rânduiala credincioşilor în ţinerea poruncilor dumnezeieşti.
Pricepând şi noi desăvârşit acest lucru, am orânduit după dreptate să înceapă nevoinţele cele după Dumnezeu degrab, să-l însemnăm cu binecuvântarea harului ca printr-o oarecare pecete, şi prin aceasta să-l îndemnăm pe el, ca să nu fie prea nepăsător, şi să nu zăbovească, şi mai vârtos să-l împingem către alegerea binelui, spre statornicirea într-însul.

Cei din cetăţi sau sate, voind să se retragă în locuri închise (sihăstrii, claustre), şi să-şi poarte loruşi grija în singurătate, li se cade ca mai întâi să intre în mănăstire şi să se deprindă cu viaţa schimnicească (anahoretică, singuratică), şi vreme de trei ani să se supună în frica lui Dumnezeu, întâistătătorului (exarhului) mănăstirii, şi să împlinească ascultarea cea întru toate, după cum se cuvine. Şi astfel, mărturisind ei (exprimându-şi dorinţa) despre alegerea unei asemenea vieţi, şi că o îmbrăţişează pe aceasta de bunăvoie din toată inima, să se ispitească (cerceteze) de către înaintestătătorul (episcopul) din acel loc. După aceea, în acest chip să petreacă cu stăruinţă timp de un alt an, în afara locului închis, ca mai deplin să se arate scopul lor. Căci atunci vor da (produce) dovadă (încredinţare) că nu vânează măriri deşarte, ci că urmăresc această linişte pentru însuşi binele cel adevărat. Iar după împlinirea unui atâta timp, dată ar rămâne în aceeaşi alegere, ei să fie închişi, şi să nu le fie îngăduit să se îndepărteze de acest sălaş (adăpost, aşezarea, locuinţa) afară dacă i-ar târî la acest lucru vreun folos obştesc sau vreo trebuinţă obştească, sau vreo altă nevoie, care iar sili (pripi) spre moarte, dar şi aceasta (să se facă) cu binecuvântarea episcopului din acel loc.
Iar cei ce ar încerca să iasă din sălaşul lor, în afara pricinilor pomenite (fără de motivele amintite), mai întâi să fie zăvorâţi fără voia lor în pomenitele (numitele) locuri închise (claustre), iar după aceea să-i vindece pe ei cu posturi şi cu alte nevoinţe aspre (strâmturi, cazne), ştiind noi, după cum este scris, că „nici unul, punând mâna sa pe plug şi întorcându-se îndărăt (spre cele dinapoi), nu este vrednic (apt) de împărăţia cerurilor” (Lc 9, 62).

Orânduim ca cei numiţi pustnici, care sunt îmbrăcaţi în negru şi purtând capetele cu plete (nu-şi tund părul) cutreieră cetăţile petrecând printre bărbaţii laici şi printre femei şi defăimând (astfel) făgăduinţa lor proprie (votul), dacă tunzându-şi pletele, aleg (doresc) să primească schima (chipul şi rânduiala) celorlalţi monahi - aceştia să fie aşezaţi în mănăstire şi să se numere printre fraţi. Iar de nu ar alege aceasta, să fie cu desăvârşire goniţi din cetăţi şi să locuiască pustiurile de la care şi-au plăsmuit şi numirile.

Îi este îngăduit creştinului să-şi aleagă viaţa ascetică şi, părăsind viforul cel prea tulburat al treburilor vieţii, să intre în mănăstire şi să se tundă după chipul cel monahal, chiar dacă ar fi fost prins în orice cădere în greşeală. Căci Mântuitorul nostru Dumnezeu a zis: „Pe cel ce vine la Mine nu-l scot afară” (In 6, 37), aşadar, vieţuire monastică zugrăvindu-ne (înfăţişându-ne) nouă viaţa cea întru pocăinţă, o încuviinţăm (aprobăm) celui ce cu adevărat (în mod sincer) i se hărăzeşte (dedică); şi în nici un chip (fapta vieţii lui de mai înainte) nu-l împiedică pe el de la împlinirea (ajungerea) ţintei sale.

Monahul prinzându-se (găsindu-se) în desfrâu, sau luându-şi (ducându-şi) femeie pentru însoţire în căsătorie, ori pentru împreună vieţuire (fără căsătorie), să se supună după canoane (pedepselor) pentru cei ce au desfrânat.

De vreme ce am aflat că, în unele mănăstiri de călugăriţe, cele ce vor să se învrednicească acelui sfânt chip (de chipul acela sfânt) mai întâi se îmbracă de către cei ce le aduc în haină de mătase şi de toate felurile şi chiar cu podoabe împestriţate cu aur şi cu piatră (pietre scumpe) astfel, apropiindu-se de altar, se dezbracă de veşmântul cel dintru atât de scumpă materie, şi îndată se săvârşeşte (face) asupra lor binecuvântarea cea pentru schimă şi le înveşmântă cu haina cea neagră, - orânduim (hotărâm) ca de acum înainte acest lucru să nu se mai facă; căci nici nu este cuviincios ca aceea care, prin propria sa alegere (hotărâre), cu voia ei lepădând acum (deja) toată desfătarea vieţii şi îmbrăţişând petrecerea (vieţuirea) cea după Dumnezeu, şi întărind-o pe aceasta prin cugetări neclătinate, şi astfel venind la mănăstire - să-i vie din nou aminte printr-o podoabă ca aceasta, stricăcioasă şi trecătoare, cele pe care le-a şi dat uitării (cele cărora le-a şi făcut uitate), iar din aceasta să ajungă (devină) nehotărâtă şi să-şi tulbure sufletul asemenea valurilor care năpădesc (inundă) şi care se întorc încoace şi încolo, încât ajunge (se întâmplă) ca nici măcar o lacrimă să nu mai poată vărsa, şi să arate prin trup umilinţa cea din inimă. Dar şi de ar scăpa, după cum este firesc, vreo mică lacrimă, ea să fie socotită de către cei ce văd că se întâmplă acest lucru nu atât pentru înclinarea (aplicarea) către ascetica nevoinţă, cât pentru a părăsi lumea şi cele din lume.

Cele ce şi-au ales viaţa ascetică şi sunt aşezate în mănăstire să nu iasă deloc de acolo. Iar dacă le-ar târî (împinge) pe ele spre acest lucru vreo nevoinţă de neînlăturat (inevitabilă, neapărată), să-l facă cu binecuvântarea şi cu învoirea înaintestătătoarei, dar şi atunci nu ele singure de sine, ci cu oarecare bătrâne şi cu cele mai de frunte (proiestoase) din mănăstire, după porunca cârmuitoarei (egumenei), iar a dormi în afară (de mănăstire) nu le este lor nicidecum îngăduit.
Dar şi bărbaţii care duc viaţă monahală, dacă i-ar apăsa nevoia, să iasă şi ei cu binecuvântarea celui ce i s-a încredinţat conducerea (egumenia), aşa că cei ce calcă rânduiala cea acum orânduită (hotărâtă) de noi, fie că ar fi bărbaţi, fie femei, să fie supuşi cercetărilor (pedepselor) cuvenite.

Să nu doarmă nici femeia în mănăstire bărbătească, nici bărbat în cea femeiască, pentru că se cade să fie credincioşii în afară de orice bănuială şi sminteală, şi să-şi îndrepte viaţa lor spre ceea ce este cu bun chip (bine plăcut) şi statornic (înaintea) lui Dumnezeu. Iar dacă va face cineva acest lucru, ori de ar fi cleric, ori de ar fi laic, să se afurisească.

Femeia celui ridicat la vrednicia (demnitatea) episcopiei, divorţând mai înainte de bărbatul său, prin înţelegere întreolaltă (reciprocă) după hirotonia episcopală asupra lui (ea) să intre într-o mănăstire zidită departe de sălaşul (locuinţa) episcopului şi să aibă parte (beneficieze), îngrijirea (cea) din partea episcopului; iar de s-ar arăta vrednică, să se înainteze şi la treapta (slujba) diaconiţei.