Nici unui cleric să nu-i fie îngăduit să aibă sălaş pentru îndeletnicire cârciumărească (prăvălie, cârciumă). Pentru că, dacă unuia ca acesta nu i s-a îngăduit a intra în cârciumă, cu cât mai vârtos (nu-i este îngăduit) să slujească altora în aceasta şi să se apuce de ceea ce nu-i lui îngăduit (nu-i este îngăduit). Iar dacă ar face ceva de acest fel, ori să înceteze, ori să se caterisească.

Episcopul, sau presbiterul, sau diaconul, luând camătă sau aşa-numitele sutimi (procente), ori să înceteze, ori să se caterisească.

Nici unul dintre cei număraţi în starea preoţească, sau (vreun) laic să nu mănânce azimile cele de la iudei sau să se însoţească (întovărăşească) cu aceştia, sau să-i cheme la boli şi să ia doctorii de la ei, şi nicidecum să se scalde cu aceştia în băi. Iar dacă cineva s-ar încumeta (s-ar apuca) să facă una ca aceasta, dacă ar fi cleric, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.

Încă şi acest lucru a venit la cunoştinţa noastră, că în Africa şi în Libia şi în alte locuri, preaiubitorii de Dumnezeu întâistătătorii (episcopii) de acolo nu se feresc de a vieţui împreună cu propriile lor soţii, chiar şi după hirotonia care a venit (s-a săvârşit) asupra lor, punând (prilejuind) poticnire şi sminteală popoarelor (creştinilor). Aşadar, mare fiind râvna noastră ca toate să se facă spre folosul turmelor celor de sub mâna noastră, ni s-a părut ca în nici un chip să nu se întâmple de acum înainte un lucru ca acesta. Iar lucrul acesta îl spunem nu pentru răsturnarea (abrogarea) sau surparea celor ce au fost legiuite apostoleşte, ci purtând grija mântuirii şi a propăşirii spre mai bine a popoarelor şi pentru a nu se da (prilej) de vreo prihană împotriva stării preoţeşti. Căci zice dumnezeiescul apostol: toate spre mărirea (slava) lui Dumnezeu să le faceţi; fiţi nevătămători (fără sminteală) şi iudeilor şi păgânilor (elinilor) şi Bisericii lui Dumnezeu, precum şi eu plac tuturor (le fac pe plac, pe toţi îi mulţumesc) necăutând folosul meu, ci pe acela al celor mulţi, ca să se mântuiască; faceţi-vă următori ai mei, precum şi eu al lui Hristos (1 Co 10, 31; 1 Co 10, 32; 1 Co 11, 1). Iar dacă s-ar prinde cineva făcând un lucru ca acesta (adică ceea ce opreşte canonul), să se caterisească.

De vreme ce am cunoscut că în Biserica romanilor s-a predanisit (transmis) în chip (calitate) de canon (cu putere de canon) că cei ce vor să se învrednicească de hirotonia întru diacon sau întru presbiter să dea mărturie (declarare) că nu se împreună mai mult cu soţiile lor, noi, urmând vechiul canon al acriviei (desăvârşirii), cumpătăţii şi bunei rânduieli apostolice, căsătoriile cele după legi ale bărbaţilor sfinţiţi (ale clericilor) vrem să aibă tărie şi de acum înainte, în nici un chip desfăcând legătura cu soţiile lor, nici lipsindu-i pe aceştia de însoţirea (unirea) întreolaltă (unuia cu altul) la timpul cuvenit.
Drept aceea, de s-ar afla cineva vrednic pentru hirotonie întru ipodiacon sau întru diacon, sau întru presbiter, acesta vieţuind împreună cu soţia cea după lege, în nici un chip să fie oprit de la urcarea la o astfel de treaptă, nici cumva să i se ceară în timpul hirotoniei să mărturisească că se va depărta (reţine) de la însoţirea legală cu propria sa soţie, pentru ca să nu fim siliţi a ocărî de aici (din această pricină) căsătoria (nunta) cea legiuită (rânduită) de Dumnezeu şi cea binecuvântată prin fiinţa sa de faţă (prezenţa sa); căci glasul Evangheliei strigă: ceea ce Dumnezeu a împreunat (împerecheat), omul să nu despartă (Mt 19, 6); şi al (glasul) Apostolului care învaţă: cinstită este nunta şi patul nespurcat (Evr 13, 4) şi: legatu-te-ai cu femeia? nu căuta dezlegare (1 Co 7, 27).
Mai ştim că şi cei ce s-au adunat în Cartagina, punând grijă pentru curăţia vieţii slujitorilor (de cele sfinte), au zis că ipodiaconii care ating sfintele taine şi diaconii şi presbiterii, la anumite soroace, să se înfrâneze (abţină) de la cele cu care vieţuiesc împreună. Pentru aceea şi noi să păzim la fel cele care s-au predanisit prin Apostoli şi care s-au ţinut chiar şi din vechime, cunoscând vremea fiecărui lucru şi mai ales a postului şi a rugăciunii. Căci se cuvine ca cei care se apropie de altar în timpul săvârşirii celor sfinte să fie înfrânaţi întru toate, ca să poată dobândi ceea ce cu inimă curată (în mod simplu, deschis) cer de la Dumnezeu.
Iar dacă cineva, lucrând (procedând) împotriva canoanelor apostolice, ar îndrăzni să lipsească de legătură şi însoţire cu femeie legiuită pe careva dintre cei sfinţiţi (clerici) - zicem adică dintre presbiteri sau diaconi sau ipodiaconi să se caterisească. Aşijderea şi dacă vreun presbiter sau diacon alungă pe soţia sa sub cuvânt (pretext) de evlavie, să se afurisească, iar stăruind (persistând), să se caterisească (can. 5 ap.).

Canonul sfinţilor şi de Dumnezeu purtătorilor părinţilor noştri să aibă tărie şi în aceea ca să nu se hirotonească presbiter înainte de treizeci de ani, chiar dacă ar fi om cu totul vrednic, ci să aştepte. Căci lisus Hristos Domnul s-a botezat în al treizecilea an şi a început să înveţe: la fel nici diacon înainte de douăzeci şi cinci de ani, sau diaconiţă înainte de patruzeci de ani să nu se hirotonească (hirotesească).

Ipodiacon să se hirotonească nu mai mic de douăzeci de ani; iar dacă cineva dintre cei din orice stare (treaptă) clericală ar fi hirotonit în afara anilor rânduiţi (fără a avea anii rânduiţi), să se caterisească.

De vreme ce Cartea Faptelor predaniseşte că şapte diaconi au fost aşezaţi (instituiţi) de către Apostoli, iar cei (părinţii) de la sinodul din Neocezareea, în canoanele aşezate de dânşii, astfel au trecut (au pus) în chip lămurit: „după canon, trebuie să fie şapte diaconi oricât de mare ar fi cetatea; să se încredinţeze (oricine) despre aceasta din Cartea Faptelor” - noi potrivind cugetul părinţilor la spusa apostolică, am aflat că cuvântul lor nu era despre bărbaţii care slujeau tainelor, ci despre slujire (servirea) la trebuinţele meselor, Cartea Faptelor astfel spunând: În zilele acelea, înmulţindu-se ucenicii, s-a făcut cârtire din partea eliniştilor împotriva evreilor, că erau trecute cu vederea văduvele lor la slujirea cea de toate zilele (la împărţirea ajutoarelor). Aşadar, cei doisprezece, chemând mulţimea învăţăceilor, au zis: nu este după cuviinţă (potrivit) ca noi, părăsind cuvântul lui Dumnezeu, să slujim meselor. Drept aceea, căutaţi, fraţilor, dintre voi şapte bărbaţi cu bună mărturie, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care să-i rânduim (aşezăm) la trebuinţa aceasta; iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului. Şi a plăcut cuvântul înaintea întregii mulţimi, şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi pe Timon, şi pe Parmena, şi pe Nicolae prozelitul din Antiohia, pe care i-au pus înaintea Apostolilor (Fapte 6, 1-6). Tâlcuind acestea, dascălul (învăţătorul) Bisericii, Ioan Gură de Aur, astfel grăieşte: e vrednic de a se minuna (de admirat), cum de nu s-a dezbinat mulţimea la alegerea bărbaţilor (acestora), cum de nu au fost înfruntaţi (dezaprobaţi) apostolii de către ei. Apoi este necesar a şti oare ce fel de vrednicie aveau aceştia şi ce fel de hirotonie au primit? Oare pe aceea a diaconilor? Dar acest lucru nici nu este în Biserici.
Sau este oare aceasta rânduirea (instituirea) presbiterilor? Dar atunci încă nu era nici un episcop, ci numai apostolii. Drept aceea, socotesc că nici numele diaconilor, nici al preoţilor nu era cunoscut şi arătat. Aşadar, pe temeiul acestora, potrivit învăţăturii tâlcuite mai înainte, facem cunoscut (învăţăm) şi noi că cei şapte diaconi pomeniţi mai sus nu trebuie să fie socotiţi ca slujitori la taine, ci că aceştia sunt cei cărora li s-a încredinţat purtarea de grijă a trebuinţei obşteşti a celor adunaţi atunci: ei ni s-au făcut nouă, măcar prin aceasta, pildă de dragoste de oameni (filantropie) şi de râvnă faţă de cei lipsiţi.

De vreme ce clericii feluritelor Biserici, părăsind Bisericile lor, în care au fost hirotoniţi, au alergat la alţi episcopi şi au fost aşezaţi în Biserici străine fără încuviinţarea (învoirea) episcopului propriu, iar prin aceasta se întâmplă ca ei să ajungă (devină) nesupuşi - orânduim ca, de la luna ianuarie a indictionului al 4-lea trecut, nici unul dintre toţi clericii, chiar în orice treaptă s-ar găsi, să nu aibă îngăduinţă să fi­e rânduiţi în altă Biserică fără scrisoare (zapis) de slobozenie (carte de iertăciune, scrisoare canonică de demitere) a propriului său episcop, pentru ca cel ce nu ar păzi (observa) acest lucru de acum înainte, ci ar aduce ruşine asupra celui care i-a dat hirotonia (l-a hirotonit), să fie caterisit şi el, şi cel care fără chibzuială l-a primit pe el.

Poruncim ca clericii care, sub cuvânt de năvălire barbară, sau care din vreo altă împrejurare s-au mutat (au emigrat), când va înceta pentru ei starea (pricina, cauza respectivă) sau năvălirile barbarilor pentru care au făcut retragerea (din pricina cărora s-au refugiat), de îndată să se întoarcă la Bisericile proprii şi să nu le părăsească timp îndelungat fără pricină. Iar dacă cineva nu se poartă după canonul de faţă, să se afurisească până când s-ar reîntoarce la Biserica sa. Acelaşi lucru să se facă şi episcopului care îl ţine (reţine) pe el.

Se cuvine ca înaintestătătorii Bisericilor să înveţe în fiecare zi, şi cu deosebire în duminici, întregul cler şi popor, cuvintele dreptei credinţe, culegând din Scriptura dumnezeiască înţelesurile şi judecăţile adevărurilor şi să nu treacă (depăşească) hotarele cele ce şi sunt puse, sau predania de Dumnezeu purtătorilor părinţi. Dar şi dacă s-ar dezbate vreun cuvânt din Scriptură, pe acesta să nu-l tâlcuiască (interpreteze) altfel decât au arătat (expus) luminătorii şi dascălii Bisericilor prin scrierile lor proprii şi mai vârtos întru acestea să se mulţumească, decât alcătuind cuvântări proprii, că nu cumva să ajungă (în situaţia) ca fiind neiscusiţi (nedestoinici) pentru aceasta, să se abată de la ceea ce se cuvine (adică să greşească). Pentru că popoarele prin învăţătura pomeniţilor părinţi au ajuns la cunoştinţa celor vrednice şi de dorit, precum şi a celor nefolositoare şi de lepădat, să-şi potrivească viaţa spre mai bine şi să nu fie cuprinşi de patima neştiinţei, ci luând aminte la învăţătură, se feresc pe ei ca să nu păţească ceva rău şi, de frica pedepselor care au să vie, îşi lucrează loruşi mântuirea.

Să nu fie îngăduit episcopului să înveţe în chip obştesc (în mod public) în altă cetate care nu ţine de el (nu este sub jurisdicţia sa); iar de s-ar prinde cineva făcând acest lucru, să înceteze de la episcopie; să săvârşească (lucreze) însă cele ale presbiterului.

Cei ce s-au făcut vinovaţi de grele fărădelegi (infracţiuni) canonice şi din pricina aceasta au fost supuşi caterisirii desăvârşite şi pentru totdeauna (perpetue), şi daţi (împinşi) în starea (locul) laicilor, dacă însă de bunăvoie pornind spre întoarcere (pocăinţă) leapădă păcatul pentru care au căzut din har şi se fac pe ei cu desăvârşire străini de acela, atunci să se tundă în chipul clerului. Iar dacă nu vor alege de bunăvoie aceasta, atunci să-şi lase părul să crească întocmai ca laicii, ca cei ce au preţuit mai mult petrecerea în lume decât viaţa cea cerească (au preferat vieţii cereşti, petrecerea în lume).

Poruncim ca cei ce au fost hirotoniţi pe bani, iar nu după ispitire şi după alegerea vieţii (celei preoţeşti), fie episcopi, fie orice altfel de clerici, să se caterisească: dar şi cei ce i-au hirotonit.

(S-a orânduit) ca nici unul, fie dintre episcopi, fie dintre presbiteri sau diaconi, împărtăşind cu preacurata cuminecătură, să nu ceară de la cel care se împărtăşeşte bani sau ceva asemănător pentru o astfel de împărtăşire. Căci nici harul nu se poate vinde şi nici sfinţenia Duhului nu o împărtăşim (dăm) pentru bani, ci ea trebuie dată fără viclenire, celor vrednici de darul (acesta). Iar dacă s-ar vădi cineva dintre cei ce se numără în cler cerând ceva de orice fel celui pe care îl împărtăşesc cu preacurata cuminecătură, să se caterisească ca un râvnitor al rătăcirii şi al răutăţii lui Simon.

Să nu fie îngăduit cuiva dintre cei ce se numără în starea preoţească sau dintre monahi să meargă la alergările de cai (hipodrom) sau să fie de faţă (să ia parte) la jocurile de teatru (arene publice). Dar de s-ar şi chema vreun cleric la nuntă, când ar începe jocurile cele pentru amăgire (necuviincioase), să se scoale şi îndată să se îndepărteze, astfel poruncindu-ne nouă învăţătura părinţilor. Iar dacă s-ar prinde cineva asupra acestui fapt, sau să înceteze, sau să se caterisească.

Împreună cu altele, înnoim şi canonul care rânduieşte (porunceşte) ca parohiile cele de la ţară (de pe câmp) sau de prin sate, ale fiecărei Biserici (episcopii), să rămână nestrămutate la episcopii care le ţin, şi mai ales dacă, stăpânindu-le (deţinându-le) pe ele fără silă, le-au cârmuit timp de treizeci de ani. Iar dacă în cuprinsul (înăuntrul) celor treizeci de ani s-a născut sau s-ar naşte vreo neînţelegere asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că sunt nedreptăţiţi să facă pâră (să introducă acţiune) despre acest lucru la sinodul eparhiei (mitropoliei).

Presbiterul care din neştiinţă s-a încurcat într-o căsătorie nelegiuită (ilegală) să-şi păstreze scaunul, după cele ce ne-au fost legiuite nouă de către sfântul canon, dar să fie ţinut departe (să se oprească) de celelalte lucrări, pentru că destulă îi este iertarea unuia ca acesta. Însă este fără de cale să binecuvânteze pe altul cel care este dator să-şi vindece propriile sale răni; căci binecuvântarea este împărtăşirea sfinţeniei iar cel ce pe aceasta nu o are din pricina greşelii celei din neştiinţă, cum o va împărtăşi altuia? Aşadar, nici în chip obştesc (în mod public) nici osebit (aparte, în particular) să nu binecuvânteze, nici trupul Domnului să nu-l împărtăşească altora, nici să nu facă o altă slujbă (nici să nu oficieze altceva), ci îndestulându-se (mulţumindu-se) cu înainteşederea, să plângă înaintea Domnului, ca să-i ierte lui nelegiuirea cea din neştiinţă. Căci este învederat că o astfel de nuntă nelegiuită se va desface şi că nicidecum bărbatul nu va avea parte de viaţă cu aceea pentru care s-a lipsit de sfânta lucrare (slujire).

Nici unul dintre cei ce se numără în cler să nu se îmbrace cu haină nepotrivită, nici petrecând în cetate, nici în cale mergând, ci să întrebuinţeze îmbrăcăminţile care şi sunt rânduite (destinate) pentru cei ce se numără în cler. Iar dacă cineva ar face un lucru ca acesta, să se afurisească pe o săptămână.

De vreme ce am aflat că în felurite Biserici, după ce se aduc struguri la altar, potrivit unui oarecare obicei care se ţine (este în vigoare), slujitorii celor sfinte îi împreună pe aceştia cu jertfa cea fără de sânge a cuminecăturii (a aducerii înainte), iar astfel le împart pe amândouă poporului am chibzuit împreună ca să nu mai facă lucrul acesta vreunul dintre cei sfinţiţi (clerici), ci, spre zidirea vieţii şi spre iertarea păcatelor, poporul să fie împărtăşit (să i se dea poporului) numai cu (prosforă) cuminecătură. Iar aducerea strugurilor să fie socotită ca o pârgă, şi preoţii binecuvântând-o osebit (aparte) să o dea celor ce o cer pe aceasta, spre mulţumire dătătorului rodurilor prin care trupurile noastre cresc şi se hrănesc după orânduirea bisericească. Dacă, aşadar, vreun cleric ar face împotriva celor poruncite (rânduite), să se caterisească.