Dumnezeiescul apostol Pavel zice: „Păcatele unor oameni sunt vădite, iar ale altora urmează după acelea” (1 Tim 5, 24). Aşadar, păcatelor mai înainte săvârşite, le urmează şi alte păcate. Astfel, rătăcirii (ereziei) nelegiuite a clevetirilor de creştini, i-au urmat şi alte nelegiuiri. Căci precum au luat (scos) din biserică chipul cinstitelor icoane (sfintelor icoane), au părăsit şi alte oarecare obiceiuri, care trebuiesc să fie înnoite şi ţinute întocmai după aşezământul (legea) scris şi nescris.
Aşadar, câte cinstite biserici s-au târnosit fără cinstitele moaşte ale mucenicilor (martirilor), orânduim ca în ele să se facă aşezarea moaştelor, cu rugăciunea obişnuită. Iar cel ce va fi aflat târnosind biserică fără sfintele moaşte, ca unul care a călcat predaniile bisericeşti, să se caterisească.

De vreme ce oarecare rătăciţi din legea (religia) evreilor credeau că pot să ia în râs pe Hristos Dumnezeul nostru, prefăcându-se că se încreştinează, dar lepădându-L pe El (negându-L) în ascuns şi ţinând sâmbăta în taină, şi alte lucruri iudaice făcând, - orânduim ca aceştia să nu se primească nici la împărtăşire, nici la rugăciune, nici în Biserică, ci să fie pe faţă evrei, după legea (religia) lor, şi nici pe copiii lor să nu-i boteze, nici să cumpere sau să dobândească rob (sclav).
Iar dacă vreunul dintre ei se întoarce (converteşte) din credinţă cinstită (sinceră) şi, biruind datinele şi treburile lor, o va mărturisi din toată inima, spre a-i încredinţa (convinge) şi a-i îndrepta şi pe alţii, acesta să se primească şi să se boteze, şi copiii lui să fie întăriţi în a se lepăda (abţine) de meşteşugurile evreieşti; iar dacă nu ar fi astfel, să nu se primească ei în nici un chip.

Toate jucăriile copilăreşti şi glumele nebuneşti, scrierile mincinoase, şi cele care s-au făcut (alcătuit) împotriva cinstitelor icoane, trebuie să se predea episcopului Constantinopolului, spre a fi puse la o parte (scoase din circulaţie) împreună cu celelalte cărţi eretice. Iar dacă s-ar afla cineva ascunzându-le pe acestea, de ar fi episcop, ori presbiter, ori diacon, să se caterisească, iar de ar fi laic ori călugăr, să se afurisească.

De vreme ce unii dintre clerici, nesocotind rânduiala canonică, părăsindu-şi parohia lor, aleargă la altă parohie, şi mai cu seamă în această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate, şi stau (se stabilesc) la dregători lumeşti, săvârşind sfintele slujbe (liturghii) în paraclisele (capelele) lor, pe aceştia nu este îngăduit a-i primi în nici un fel de casă sau biserică, fără voia episcopului propriu şi a episcopului Constantinopolului. Iar dacă va face cineva şi ar stărui (în ceea ce a făcut), să se caterisească. Câţi însă fac lucrul acesta cu ştirea mai înainte pomeniţilor preoţi (vlădici), nu le este îngăduit a lua asupra lor purtări de grijă lumeşti şi de ale vieţii, ca fiind opriţi de către dumnezeieştile canoane a face aceasta. Iar dacă cineva s-ar prinde având asuprăşi o sarcina mai mare decât cele zise, ori să înceteze, ori să se caterisească. Aşadar, mai bine să se ducă (preotul) spre învăţarea copiilor şi a casnicilor (sclavilor), cetindu-le lor cu stăruinţă Scripturile, căci spre aceasta a şi luat moştenire preoţia.

Fiind cu toţii îndatoraţi (obligaţi) să păzim dumnezeieştile canoane, suntem datori să-l ţinem cu orice chip nevătămat şi pe cel care zice să fie economi în fiecare biserică.
Şi dacă fiecare mitropolit aşază econom în biserica lui, bine este. Iar de nu, episcopului (patriarhului) Constantinopolului îi este îngăduit ca din propria sa putere să rânduiască (instituie) econom în biserica aceluia. Aşijderea şi mitropoliţilor, dacă episcopii supuşi lor nu voiesc (nu se hotărăsc) să aşeze economi în bisericile lor, acelaşi lucru (aceeaşi rânduială) să se păzească (observe) şi în privinţa mănăstirilor.

Dacă s-ar afla vreun episcop, sau vreun egumen, înstrăinând în mână dregătorească din agoniselile (bunurile) episcopiei sau mănăstirii, sau dându-le altei persoane, să fi­e fără tărie predarea lor, după canonul Sfinţilor Apostoli, care zice: „Episcopul să poarte grijă tuturor bunurilor (lucrurilor) bisericeşti şi să le rânduiască (chivernisească) pe ele ca şi când Dumnezeu i-ar sta de veghe; dar să nu-i fie îngăduit lui să-şi însuşească ceva din acestea sau să dăruiască rudelor proprii cele ale lui Dumnezeu; iar dacă ar fi sărace, să le facă parte ca săracilor, dar să nu vândă din pricina acestora cele ale Bisericii” (can. 38 ap.).
Iar dacă ar pune (pretexta) ei pricină că pământul aduce pagubă şi că nu este spre nici un folos, nici în acest fel să nu dea locul (terenul) dregătorilor localnici, ci clericilor sau plugarilor (agricultorilor).
Iar dacă ei ar folosi vicleşug urât, şi dregătorul va cumpăra pământul de la un cleric sau de la un plugar (agricultor), şi în acest chip să fie vânzarea fără tărie, şi (bunul) să fie întors (restituit) episcopiei sau mănăstirii, iar episcopul sau egumenul care a făcut acest lucru să fie alungat; episcopul din episcopie, iar egumenul din mănăstire, ca unii ce rău risipesc cele ce nu au adunat.

De vreme ce din pricina necazului care, pentru păcatele noastre, s-a abătut asupra bisericilor, au fost răpite de către oarecare bărbaţi unele sfinte locaşuri (biserici şi aşezăminte) şi episcopii şi mănăstiri şi s-au prefăcut în sălaşe de rând (adăposturi obşteşti, case de rând).
Dacă, aşadar, cei ce le stăpânesc pe acestea voiesc (se hotărăsc) să le dea înapoi (restituie), ca să fie aşezate din nou (restabilite) după vechea stare, bine şi frumos este; iar de nu, poruncim să se caterisească aceştia dacă sunt din catalogul (cinul) stării preoţeşti, iar dacă sunt monahi sau laici, să se afurisească, ca fiind osândiţi de către Tatăl şi de către Fiul şi de către Sfântul Duh, şi să fie aşezaţi unde viermele nu se sfârşeşte (nu moare) şi focul nu se stinge (Mc 9, 44; Mc 9, 46), fiindcă se împotrivesc glasului lui Dumnezeu, care zice: „Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie” (In 2, 16).

Este prea învederat tuturor (pentru toţi) că în preoţie trebuie să domnească rânduiala. Şi este bineplăcut lui Dumnezeu ca cele ale preoţiei încredinţări, instituirile în preoţie, să se ţie (să se facă), cu luare-aminte (cu precizie). Aşadar, pentru că vedem că unii primesc tunderea în cler din pruncie fără hirotesie, apoi nemailuând hirotesia de la episcop şi citind de pe amvon la adunare (slujba), fac lucrul acesta fără de rânduială (necanonic) - statornicim ca de acum înainte să nu se mai facă lucrul acesta; iar în privinţa călugărilor să se păzească aceeaşi (rânduială). Iar hirotesia citeţului este îngăduit fiecărui egumen să o facă în mănăstirea sa şi numai în aceasta, dacă egumenului însuşi - fireşte, acesta fiind presbiter - i s-a dat de către episcop hirotesia pentru cârmuirea (treapta) de egumen.
Aşijderea, după vechiul obicei, şi horepiscopii se cade să înainteze (hirotesească) citeţ cu învoirea episcopului.

De acum înainte (de la canonul de faţă înainte), clericul să nu rânduiască la două biserici, căci acest lucru este de treaba (propriu) negustoriei şi a câştigului ruşinos şi străin obiceiului bisericesc. Căci am auzit din însuşi glasul Domnului că „nu poate cineva să slujească la doi domni; căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va nesocoti (dispreţui)” (Mt 6, 24).
Aşadar, „fiecare - după cuvântul Apostolului - întru ceea ce a fost chemat, întru aceea este dator să rămână” (1 Co 7, 20) şi să stea la o singură biserică. Căci cele ce se fac în treburile bisericeşti pentru câştig ruşinos sunt străine de Dumnezeu. Iar pentru trebuinţa acestei vieţi sunt îndeletniciri (meşteşugiri) felurite. Aşadar, de ar vrea cineva să-şi câştige din acestea cele trebuincioase trupului; căci zice apostolul: „Pentru nevoile mele şi ale celor ce sunt cu mine, mâinile acestea au slujit” (FA 20, 34). Şi acestea (să se observe) în această de Dumnezeu păzită cetate, iar în locurile (localităţile) cele din afară să se îngăduie, din pricina lipsei oamenilor.

Toată uşurătatea (frivolitatea) şi podoaba trupească sunt străine de rânduiala şi de starea preoţească. Aşadar, episcopii sau clericii care se împodobesc pe ei cu haine strălucitoare şi semeţe (mândre), aceştia trebuie să se îndrepteze, iar dacă ar stărui, să se dea certării, aşijderea şi cei ce se ung cu miresme. Pentru că rădăcina amărăciunii odrăslind în sus, rătăcirea (erezia) clevetitorilor de creştini urâciune s-a făcut bisericii soborniceşti şi cei ce au primit-o pe aceasta nu numai că au urgisit zugrăvirile de icoane, ci au lepădat şi toată evlavia, vătămând (jignind) pe cei ce vieţuiesc în chip cuviincios şi cucernic şi s-a împlinit într-înşii ceea ce este scris: „Urâciune este păcătosului cinstirea lui Dumnezeu” (Sir 1, 24).
Drept aceea, de se vor găsi oarecare luându-i în râs pe cei îmbrăcaţi cu haina de rând (simplă) şi cuviincioasă, prin certare să se îndrepte. Căci din vremurile mai de demult, fiecare bărbat din starea preoţească se purta cu îmbrăcămintea cum se cade (modestă) şi cuviincioasă. Căci tot ceea ce se ia nu din trebuinţă, ci pentru împodobire, cade sub învinuirea de uşurătate (deşertăciune, nechibzuinţă), precum zice marele Vasile (în pravila scurtă 49 pt. monahi): „Dar nu se îmbrăcau nici cu îmbrăcăminte pestriţă din ţesături de mătase, nici nu au adăugat la marginea veşmintelor bucăţi de altă culoare. Căci au auzit din limba graiului dumnezeiesc că cei ce poartă haine moi sunt în casele împăraţilor” (Mt 11, 8).

Oarecare călugări, părăsind mănăstirile lor, ca unii ce năzuiesc să stăpânească, şi nevoind să asculte, se apucă să zidească locaşuri de închinăciune neavând cele (trebuitoare) pentru isprăvire (dacă aşadar, cineva (dintre călugări) s-ar apuca să facă lucrul acesta), să se oprească de către episcopul locului; iar dacă ar avea cele (trebuitoare) pentru isprăvire, să fie duse la capăt (îndeplinire) cele plănuite de el. Aceeaşi (rânduială) să se păzească (observe) şi în privinţa mirenilor şi a clericilor.

Fiţi fără poticnire (sminteală) şi celor din afară - zice dumnezeiescul Apostol (1 Co 10, 32). Iar a vieţui (a locui) femeile în mănăstiri (de călugări) este lucrul pricinuitor de toată sminteala. Dacă s-ar prinde cineva că are sclavă (roabă) sau slobodă (liberă) în episcopie sau în mănăstire pentru îndeplinirea vreunei slujiri, să se certe (pedepsească); iar stăruind, să se caterisească.
Iar dacă s-ar şi întâmpla să fie femei la metoace (în suburbii) şi ar voi episcopul sau egumenul să facă o călătorie la cele de acolo (metoace), (atunci), de faţă fiind episcopul sau egumenul, în timpul acela femeia nicidecum să nu facă vreo treabă de slujire, ci să se osebească (izoleze) în alt loc, pentru nebănuire, până se va întâmpla plecarea episcopului (va pleca episcopul).

Atât de mult s-a înstăpânit urâciunea iubirii de arginţi la cârmuitorii Bisericilor, aşa ca şi oarecare dintre bărbaţii care se numesc evlavioşi, şi dintre femei, uitând porunca Domnului, s-au amăgit şi fac pentru aur primirile celor ce vin spre cinul preoţesc şi spre viaţa singuratecă (monahală). Şi se întâmplă precum zice marele Vasile, că este de lepădat şi întregul, al cărui început este netrebnic, căci nu este îngăduit a sluji lui Dumnezeu şi lui mamona (Mt 6, 24).
Dacă, aşadar, s-ar găsi cineva făcând acest lucru, dacă este episcop sau egumen, sau oarecare din starea preoţească, ori să înceteze, ori să se caterisească, după canonul al 2-lea al Sfântului Sinod de la Calcedon. Iar de ar fi egumenă, să se izgonească din mănăstire şi să fie predată la o altă mănăstire spre ascultare. Aşijderea şi egumenul care nu are hirotonie întru presbiter. Iar în privinţa lucrurilor (bunurilor) celor date de părinţi copiilor drept zestre, sau a celor aduse din averea lor (proprietatea lor), dacă mărturisesc cei ce le aduc că acestea sunt închinate (afierosite, consacrate) lui Dumnezeu, am orânduit că, ori de ar rămâne, ori de ar ieşi, acelea să rămână în mănăstire, după făgăduinţa aceluia (care le-a adus), afară dacă n-ar fi vina înaintestătătorului (egumenului, pentru ieşirea din mănăstire a aceluia).

Orânduim ca de la canonul de faţă înainte să nu mai fie mănăstire de două feluri (dublă, mixtă), pentru că acest lucru multora le este (se face) sminteală şi poticnire. Iar dacă unii, împreună cu neamurile (rudele) lor, voiesc (se hotărăsc) a se lepăda (de lume) şi a urma vieţii singuratice (monahale), bărbaţii se cade să meargă în mănăstire bărbătească, iar femeile să intre în mănăstire femeiască, pentru că întru aceasta se bucură (se mulţumeşte) Dumnezeu.
Iar cele ce au fost până acum de două feluri (duble, mixte), să fie cârmuite după canonul sfântului nostru părinte Vasile, şi după porunca lui,care astfel orânduieşte: „Să nu vieţuiască (locuiască) într-o mănăstire călugări şi călugăriţe, căci împreună-vieţuirea prilejuieşte adulter. Să nu aibă călugărul vorbire slobodă cu călugăriţa, sau călugăriţa să vorbească deosebit cu călugărul, nici să se culce călugărul în mănăstire femeiască, nici să mănânce călugăriţa singură împreună cu acela”.
Iar când se aduc cele trebuincioase traiului de către partea bărbătească la canonice (călugăriţe - femei care trăiesc după rânduiala sau canonul călugăriei), egumena mănăstirii femeieşti împreună cu oarecare monahie bătrână să le primească pe acestea (cele necesare traiului) în afara porţii.
Iar de s-ar întâmpla ca un călugăr să voiască a vedea vreo rudă, prin puţine şi scurte cuvinte să vorbească cu aceasta, în fiinţa de faţă (fiind de faţă) a egumenei, şi îndată să se îndepărteze (să plece) de la dânsa.

Nu se cuvine ca monahul sau monahia să-şi părăsească mănăstirea proprie şi să se ducă în alta. Iar de s-ar întâmpla lucrul acesta, acela (care se duce) să fie neapărat găzduit; dar nu se cade să fie primit (în altă mănăstire) fără învoirea egumenului său.

Mare lucru este a închina totul lui Dumnezeu şi a nu se robi dorinţelor proprii. „Căci, ori de mâncaţi, ori de beţi - zice dumnezeiescul apostol, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (1 Co 10, 31). Iar Hristos Dumnezeul nostru, în Evangheliile Sale, a poruncit să se taie începuturile păcatelor; căci nu numai adulterul se supune certării (pedepseşte) de către El, ci şi pornirea cugetului spre săvârşirea (comiterea) adulterului se osândeşte, zicând el: „Cel ce a căutat (s-a uitat) la femeie spre a o pofti pe ea a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Mt 5, 28). Aşadar, din aceasta învăţându-ne, suntem datori să ne curăţim cugetele. Căci şi dacă „toate sunt îngăduite, dar nu toate folosesc” (1 Co 10, 23), precum învăţăm din rostirea apostolică.
Aşadar, (precum)este prea de lipsă fiecărui bărbat să mănânce pentru a trăi, şi pentru cei a căror viaţă este în căsătorie şi au copii şi stare laică este lucru fără de ocară (reproş) a mânca laolaltă bărbaţii cu femeile, numai să aducă mulţumire Celui ce dă hrană; dar nu cu oarecare apucături de teatru (scenice), sau cu cântece satanice şi de cercetare şi prin unduiri (mlădieri) desfrânate, asupra cărora vine blestemul proorocesc (profetic), care zice astfel: „Vai celor ce beau vinul cu (ceteră) şi cu harfă şi nu se uită la lucrurile Domnului şi nu înţeleg lucrul mâinilor Sale” (Is 5, 12).
Şi dacă ar fi cumva unii ca aceştia între creştini, să se îndrepteze, iar de nu, să aibă tărie asupra lor cele aşezate în chip canonic de către cei de dinaintea noastră. Iar pentru cei a căror viaţă este liniştită şi singuratică (solitară) - cel care s-a îndatorat Domnului Dumnezeu să ia jugul călugăresc, să stea singuratic şi să tacă. Dar nici celor care şi-au ales viaţa preoţească nu le este îngăduit nicidecum să mănânce osebit împreună cu femei, decât doar cu oarecare de Dumnezeu temători şi evlavioşi bărbaţi şi femei, ca şi această mâncare împreună să ducă la zidire (îndreptare) duhovnicească. Acelaşi lucru să se facă şi în privinţa rudelor.
Iar de s-ar şi întâmpla cândva ca monahul sau un bărbat cu cinul preoţesc să nu-şi ia cele de trebuinţă neapărată, şi de nevoie vrea să tragă fie la han (ospătărie), fie la casa cuiva, acela să fie volnic (să aibă voie) a face lucrul acesta, ca silit de nevoie, numai (să-l facă) cu evlavie.

Iubiţilor fraţi, fiind noi întruniţi în sfat, am citit scrisorile trimise de voi în privinţa celor care cred că sunt botezaţi de eretici, ori de schismatici, şi vin la catoliceasca biserică, care una este, în care ne botezăm si ne renaştem. În privinţa cărora suntem încredinţaţi că şi voi înşivă procedând în acelaşi chip păstraţi tăria canonului Bisericii ecumenice. Însă, fiindcă sunteţi în comuniune cu noi şi voiţi să cercetaţi aceasta din dragoste obştească, nu vă punem înainte o socotinţă nouă, acum formulată, ci pe cea din vechime, cercată cu toată acurateţea şi sârguinţa de înaintaşii noştri şi păstrată de noi, o împărtăşim vouă şi adăugăm, hotărând şi acum tot ceea ce cu tărie şi statornicie totdeauna ţinem, că nimeni nu se poate boteza afară de catoliceasca biserică; fiindcă botezul este unul şi se află numai în catoliceasca biserică. Că scris este: „Pe mine m-a părăsit izvorul de apă vie şi şi-au săpat lor groape găuroase, care nu pot ţine apă” (Ir 2, 13). Şi iarăşi Sfânta Scriptură, vestind înainte, zice: „Depărtaţi-vă de apă străină, şi să nu beţi din izvor străin” (Pr 5, 15-16). Şi se cuvine ca mai întâi apa să se curăţească şi să se sfinţească de preot, pentru ca cu însuşi botezul să poată şterge păcatele omului celui care se botează. Şi prin proorocul Iezechiel zice Domnul: „Şi vă voi stropi pe voi cu apă curată şi vă voi curăţi pe voi, şi voi da vouă inimă nouă, şi duh vă voi da vouă” (Iz 36, 25). Deci nu poate curăţi şi sfinţi apă cel ce însuşi este necurat, şi care nu este Duh Sfânt, iar Ia Numerii zice Domnul: „Şi de toate de care se va atinge cel necurat, necurate vor fi” (Nm 19, 22). Deci cel ce nu poate lepăda păcatele sale proprii, fiind afară de Biserică, cum poate, botezând, să dea altuia iertare de păcate? Căci însăşi întrebarea care se pune la botez este dovadă adevărului; căci zicând celui ce se cercetează: „Crezi că primeşti iertare de păcate şi viaţă veşnică?”, nu zice altceva decât că aceasta se poate da în catoliceasca biserică. Dar la eretici, unde nu este biserică, e cu neputinţă a primi iertarea păcatelor. Şi prin urmare apărătorii ereticilor sunt datori sau să schimbe întrebarea, sau să apere adevărul, dacă nu cumva să le atribuie şi biserică acelora despre care susţin că au botez. Trebuie însă ca cel ce se botează să se şi ungă cu Sfântul Mir, pentru ca, primind ungerea, să se facă părtaş lui Hristos; deci ereticul, care nu are nici jertfelnic, nici biserică, nu poate sfinţi untdelemnul; prin urmare, nicidecum nu poate fi ungere la eretici. Căci ne este lămurit că la aceia cu nici un chip nu se poate sfinţi untdelemn spre lucrarea harului. Fiindcă suntem datori a şti şi a nu ignora că s-a scris: „Untdelemnul păcătosului să nu ungă capul meu” (Ps 140, 5), ceea ce chiar de demult a vestit Duhul Sfânt în psalmi. Ca nu cumva, abătându-se vreunul, şi rătăcindu-se de la calea cea dreaptă, să se ungă de eretici, duşmanii lui Hristos. Căci cum se va ruga pentru cel ce s-a botezat, cel ce nu este preot, ci sacrileg şi păcătos, deoarece Scriptura zice că „Dumnezeu pe cei păcătoşi nu ascultă, ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi voia Lui o face, pe acela îl ascultă” (In 9, 31); prin Sfânta Biserică înţelegem că se dă iertare păcatelor; dar cine poate să dea ceea ce el însuşi nu are? Sau cum poate săvârşi cele duhovniceşti cel ce leapădă pe Duhul Sfânt? Pentru aceasta, cel ce vine către Biserică este dator a se reînnoi, ca să se sfinţească înlăuntru prin sfinţi; căci scris este: „Fiţi sfinţi, precum sfânt sunt Eu”, zice Domnul (Lv 11, 44; Lv 19, 2; Lv 20, 7), pentru ca cel prins de rătăcire să se dezbrace şi el însuşi de aceasta prin Botezul adevărat şi bisericesc, fiindcă oricare om venind către Dumnezeu, şi căutând un preot, aflându-se în rătăcire, a căzut în sacrilegiu. Căci admiterea botezului ereticilor şi schismasticilor cuprinde în sine şi consimţirea din partea celor botezaţi de dânşii. Fiindcă nu poate fi valid în parte: dacă a putut să boteze, a putut să dea şi pe Duhul Sfânt; de n-a putut, din cauză că este în afară de Biserică, n-are pe Duhul Sfânt şi nu poate boteza pe cel ce vine, deoarece botezul este unul, şi unul este Duhul Sfânt şi una Biserica întemeiată de Hristos Domnul nostru, fiindcă dintru început a zis Apostolul Petru că ea este întemeiată pe unitate; prin urmare, cele ce se săvârşesc de dânşii, mincinoase şi deşarte fiind, toate sunt fără valoare. Că nimic nu poate fi primit şi ales de Dumnezeu dintre cele ce se fac de aceia, pe care Domnul în Evanghelii îi numeşte vrăjmaşi, potrivnici ai Săi: „Cel ce nu este cu Mine, împotriva mea este, şi cel ce nu adună cu Mine risipeşte” (Mt 12, 30). Şi fericitul Apostol Ioan, păzind poruncile Domnului, a scris mai înainte în epistolă: „Aţi auzit că vine Antihrist, şi acum încă s-au făcut mulţi antihrişti” (1 In 2, 18); drept aceea, ştim că este vremea cea de pe urmă. Dintre noi au ieşit, dar n-au fost dintre noi. Drept aceea şi noi datori suntem a pricepe şi a înţelege că vrăjmaşii Domnului, şi cei ce se numesc antihrişti, nu sunt în stare a da harul Domnului. Şi pentru aceasta noi, cei ce suntem cu Domnul, şi păstrăm unirea cu Domnul, şi suntem înzestraţi după voinţa Lui, administrând preoţia Lui în Biserică, suntem datori a lepăda şi a înlătura şi a dispreţui şi a socoti ca spurcate pe toate ce le săvârşesc potrivnicii lui, adică vrăjmaşii şi antihriştii. Şi celor care vin de la rătăcire şi răzvrătire la cunoaşterea credinţei adevărate şi bisericeşti să le dăm îndeobşte taina puterii dumnezeieşti, şi a unirii, şi a credinţei şi a adevărului.

În privinţa presbiterilor care au jertfit idolilor şi apoi iarăşi s-au luptat în prigoane pentru credinţă, nu însă prin vreo prefăcătorie, ci cu adevărat, nici punând lucrurile la cale de mai înainte, nici lucrând cu intenţie vicleană, nici înduplecând pe prigonitor ca să pară numai că s-au supus chinurilor, atrăgându-le pe acestea asupra lor numai la aparenţă şi de formă; sinodul a hotărât ca aceştia să se împărtăşească de cinste şi de şedere; dar nu este iertat ca ei să aducă jertfă, sau să propovăduiască, sau în general să săvârşească ceva din slujbele ierarhiceşti.

Aşijderea şi diaconii care au jertfit idolilor, dar după aceea iarăşi s-au luptat pentru credinţă, altcum să aibe cinste, dar să înceteze de la orice slujbă sfântă şi de a aduce pâinea sau paharul sau de a propovădui. Dacă însă oarecare dintre episcopi vor băga de seamă la aceştia vreo râvnă sau umilinţa blândeţii şi ar voi să le dea ceva mai mult sau să-i ierte, dânşii au puterea să facă acest lucru.

Pe cei ce au fugit şi au fost prinşi, sau au fost trădaţi de ai lor, sau altfel au fost despuiaţi de averi, sau au suferit chinuri, sau în temniţă s-au aruncat, şi strigând că sunt creştini, şi au fost sfâşiaţi, sau cu sila punându-li-se ceva lucru idolesc în mâini de către siluitori, sau de silă primind o oarecare mâncare de la idoli, însă mărturisind neîncetat că sunt creştini, şi mâhnirea asupra celor ce li s-a întâmplat arătând-o pururea cu toată atitudinea şi înfăţişarea lor, şi cu smerenia vieţii, unii ca aceştia, fiind afară de păcat, să nu se oprească de la împărtăşire; iar de s-au şi oprit de către cineva din stricteţe prea mare, sau din nepriceperea unora, îndată să se primească. Aceasta este în vigoare deopotrivă şi pentru cei din cler, şi pentru ceilalţi laici. S-a mai cercetat deodată şi aceea dacă se pot înainta în treapta preoţească laicii care au căzut în urma aceleiaşi silnicii; deci s-a hotărât ca aceştia să se prohirisească (hirotonească) ca unii care nimic nu au păcătuit, dacă vieţuirea lor de mai înainte s-ar afla dreaptă.